„Istoria vieţii mele” de Teodor Vârnav

Considerată prima din literatura română, Istoria vieţii mele de , din Moldova, a fost scrisă în 1845 şi este una dintre puţinele mărturii asupra limbii române din deceniul al cincilea al secolului al-XIX-lea. E în acelaşi timp o istorie foarte spumoasă, scrisă în limba timpului, din care nu lipsesc aventurile picareşti şi oamenii din cele mai diverse medii.

teodor varnavCu o familie scăpătată, are parte de puţină educaţie (frecventează totuşi şcoala unui dascăl grec, pe nume Panaioti, la Bucureşti, în 1813-1814), iar povestea vieţii lui este una a strădaniilor neîncetate de a-şi face o situaţie şi a regretelor că nu a avut parte de mai multă învăţătură.

Istoria vieţii mele, cu o prefaţă semnată de Artur Gorovei şi o posfaţă de , a apărut în aceasă săptămînă la , în cadrul prestigioasei colecţii „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”, disponibil în curînd şi în ediţie digitală.

Istoria vieţii lui Teodor Vârnav umple un gol în literatura noastră, şi lucrarea aceasta are o valoare nepreţuită. Stilul lui Vârnav este o icoană vie a gîndirei şi a graiului unui moldovan cuminte de pe vremuri. Cînd vorbeşte despre lucruri vesele, rîzi cu poftă, şi te înduioşezi cînd istoriseşte suferinţele pe care el însuşi le-a îndurat.Cărticica aceasta este o lucrare de seamă, din toate punctele de vedere, şi autorul ei trebuie să fie pus în rîndul fruntaşilor scriitorilor noştri de la începutul veacului al XIX-lea.” (Artur Gorovei)

„Amintirile lui Teodor Vârnav sînt fantastice, pline de umor şi învăţăminte, scrise cu mult drag şi pasiune.” (Constanţa Vintilă-Ghiţulescu)

„Teodor Vârnav, dintre toţi memorialiştii noştri, n-a fost numai primul în dată, dar şi întîiul şi unicul care şi-a mărturisit fără ruşine, dar şi fără cinism, ca pe fapte ce nu trebuie ascunse, toate relele pe care de obicei autorii de amintiri le ascund: furturile, mici şi mari, din copilărie şi adolescenţă, iar de la această vîrstă tulbure, primele iubiri, fie chiar cele ancilare şi consecinţele lor, sanitare şi penale, neplăcute. Din acest punct de vedere Teodor Vârnav îmi aminteşte, mutatis mutandis, de marele memorialist englez Samuel Pepys.” (Şerban Cioculescu)

Teodor Vârnav s-a născut pe 1 martie 1801 la Floreşti, în ţinutul Tecuci. Mama sa, Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar tatăl, Costache, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav şi nepotul stolnicului Teodor Vârnav. Cînd situaţia materială a familiei s-a înrăutăţit, a fost trimis la Lămăşeni, la „moşul maicii mele”, Fotache, iar apoi la Bucureşti, la un cumnat al acesteia, Constantin Ladà, datorită căruia ajunge să înveţe cu un dascăl grec. La moartea lui Ladà, intră în slujbă la un negustor lipscan, dar în curînd pleacă şi se stabileşte la Hotin; aici se angajează la judecătorie ca „scriitor în limba moldovenească”. După trei ani demisionează şi arendează mai multe moşii în ţinuturile Hotin şi, apoi, Iaşi. Se căsătoreşte în 1828 cu Zoe, fiica paharnicului Mihalache Ghiţescu, cu care a avut, pînă în 1845, patru fiice şi un fiu. În 1839 cumpără o moşie şi se stabileşte la Pocembeni, unde va locui pînă la sfîrşitul vieţii. Data morţii sale, pentru care se indică în general anul 1868, rămîne incertă. Amintirile, rămase în manuscris, au fost publicate, sub îngrijirea lui Artur Gorovei, mai întîi în Gazeta săteanului şi apoi în volum, în mai multe ediţii. Pe lîngă memorii, Teodor Vârnav a lăsat şi un manuscris cu satire şi poezii lirice, care s-a pierdut.

În cadrul colecţiei „ Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”, vor apărea:

Irina Procopiu, Pagini de jurnal

Dimitrie Ghica-Comăneşti, O espediţie română în Africa

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.