Primul roman scris de Françoise Sagan pe care l-am citit s-a intitulat Toxic. L-am cumpărat anul trecut, cu ocazia Gaudeamusului, și nu mare mi-a fost mirarea să-mi dau seama că acel nume era adânc înfipt în memoria creierului meu, doar că nu știam care e legătura. Françoise Sagan. Cumva, are o rezonanță, o muzicalitate, așa-i? Cum caut fotografii cu figurile tuturor scriitorilor pe care îi citesc, astfel încât să pot asocia scriitura cu figura, am readus la suprafață din unghiurile întunecate ale memoriei acest chip șters, dar straniu într-un sens frumos al cuvântului.
Am vizitat la un moment dat, o casă foarte veche a cărei proprietară avea mania să păstreze tot felul de reviste vechi și îngălbenite, primite tocmai de la Paris. Foarte probabil ca, printre titlurile în franceză a ziarelor respective din anii 60’-70’, pe lângă Marlene Dietrich, Rudolph Valentino, Elvis Presley sau Marilyn Monroe, să fi zărit și numele Françoise Sagan. În 1957, Sagan a avut un accident de mașină (fiind pasionată de cursele de mașini) și intră în comă, ca apoi să își revină, durerile ei fiind ținute în control datorită morfinei. Știrea accidentului a acaparat ziarele din lumea întreagă și articolul despre care îmi amintesc era cu siguranță foarte vechi. Romanul numit Toxic, care e mai degrabă un jurnal mult prea sincer față de ea însăși, vorbește îndeosebi despre suferințele lui Sagan cauzate de dependența de morfină. 
Viața lui Françoise Sagan a fost plină de aventuri care de care mai intense, însă totul a început o dată cu publicarea primului roman, Bonjour tristesse. La 19 ani devine peste noapte o new-entry în literatura franceză a acelor vremuri și își atrage deopotrivă critici negative din partea societății. Deși provenea dintr-o familie foarte înstărită, Françoise Queiroz (mai târziu își alege pseudonimul Sagan, inspirată de un personaj al lui Proust) e complet dezinteresată de școală, preferând să chiulească și să se refugieze în lecturile lui Gide, Sartre și a altor scriitori emblematici. Tânăra care nu beneficia neapărat de o frumusețe fizică avea să sucească mințile celor mai frumoși și talentați bărbați din Paris, astfel încât se va încurca și cu personaje feminine ale acelor vremuri.
Luptându-se cu faima care o copleșise peste noapte și cu depresia care o chinuia din adolescență, Françoise cade în patima alcoolului și a jocurilor de noroc, fapt pentru care îi este interzis accesul în casinourile din Franța.
În Patul răvășit, cred că Sagan expune o frântură din viața ei amoroasă, destul de tumultoasă, dar cu alte nume: Edouard Maligrasse e un tânăr scriitor și regizor aflat la început de drum care se îndrăgostește nebunește de frumoasa actriță Beatrice Valmont. Aceasta însă îl părăsește pentru că ea are nevoie de mai mult decât un tânăr cu posibilități materiale nu foarte strălucite. Edouard se convinge că Beatrice e marea lui dragoste și unica femeie la care i-a rămas inima, iar soarta face ca, după cinci ani, cei doi să se reîntâlnească. Beatrice se simte din nou atras de scriitorul care a atins deja culmile gloriei devenind regizor de teatru și unul dintre cei mai doriți bărbați din această lume a spectacolului. Problema e că cei doi au o dragoste extreme de chinuită, în sensul că el nu mai poate scrie atunci când o are prin preajmă, iar ea nu poate accepta faptul că îl iubește, preferând să își piardă timpul cu alți bărbați. Deși pătimașă, această dragoste nu e destinată durabilității, și tocmai acest fapt îl disperă pe Edouard, care are de ales între a scrie și a fi cu femeia pe care o iubește.
Probabil că această dramoletă există în viața oricărui scriitor, unii preferând singurătatea pentru a se dedica total scrisului, alții preferând să chefuiască și să ducă o viață bukowskiană până la extrem. Mai există o categorie, aceea a celor care le combină pe cele anterioare într-o altă ecuație fatală, care va duce, în mod firesc, către alienarea spiritului și degradarea fizică, pentru că, nu-I așa, orice neajuns, filosofie necercetată, întâmplări sau idei stranii, adulter sau pur și simplu plictiseală, reprezintă un prilej tocmai bun pentru a cădea cu grație și nonșalanță în patimile diverselor substanțe vânzătoare de iluzii, oricare ar fi ele.
Constat din ce în ce mai des că geniile literare au avut propriile obsesii și fixații de care nu s-au putut desprinde, indiferent de natura lor, și cu toate astea, au scris literatură de calitate foarte bună, rămânând astfel în memoria colectivă a unei societăți, națiuni etc.
Îmi place cum scrie Sagan; scriitura ei este bogată și precis construită, astfel încât să introduce cititorul pe căi irezistibile ale lecturii: captarea interesului, gâdilarea curiozității, manifestarea dorinței cititorului de a cumpăra sau de a face rost și de celelalte cărți ale respectivului autor. Din păcate, la noi s-au tradus doar trei romane, cel despre care vorbesc, Toxic și Vânătăi pe suflet. Părerea mea e că ar fi minunat să fie traduse și celelalte, pentru că, deși supranumită ”domnișoara Channel a literaturii” și având parte de o reclamă nu prea pozitivă, Françoise Sagan știe să scrie și să își pună în valoare talentul.
Titlu: Patul răvășit
Autor: Françoise Sagan
Editura: Art
Colecția: seria de autor Françoise Sagan
ISBN: 978-973-124-760-1
Anul apariției: februarie 2013
Traducător: Adina Dinițoiu
Nr. pagini: 272
Preț: 25 lei
