Noul roman al scriitorului francez Eric-Emmanuel Schmitt, „Elixirul dragostei”, e ca o palmă dată concepţiilor deja bine înrădăcinate referitoare la dragoste şi prietenie în cuplu, căci discută acest subiect din unghiul în care cele două se succed, şi nu coexistă sau se exclud reciproc. Fapt rar întâlnit în poveştile de dragoste adevărate…
Autor ale cărui romane, volume de nuvele şi povestiri şi piese de teatru s-au bucurat de un succes răsunător în lumea întreagă, Eric-Emmanuel Schmitt a devenit cunoscut în ultimii ani şi cititorilor români graţie unor scrieri extrem de frumoase, care au darul să „bântuie” cititorul mult timp după încheierea lecturii, precum „Oscar şi Tanti Roz”, „Visătoarea din Ostende” sau „Domnul Ibrahim şi florile din Coran”. Recentul său roman, „Elixirul dragostei”, publicat în 2014, face parte dintr-un diptic ( „Otrava iubirii” fiind a doua parte) care tratează o problemă ce tinde să îşi facă apariţia tot mai des în cuplurile din ziua de astăzi: dragostea şi prietenia. Luate împreună, nu separat.
„Iubirea o-ngropi când ţii s-o eternizezi. Mai bine să-i culegi roadele atunci când există, ar fi un dar suficient.” (pag. 125)
Romanul este prezentat sub forma unui schimb epistolar între Adam şi Louise, doi foşti iubiţi, a căror dragoste s-a încheiat după cinci ani din cauza estompării treptate a pasiunii şi infiltrării iminente a rutinei în cuplu.
„Cu cât legătura se dezvoltă, cu atât părăseşte epiderma. Ce trădare insidioasă! Pe când atracţia le impune îndrăgostiţilor să se mângâie, să se sărute, să fie una, afecţiunea împărtăşită elimină puţin câte puţin contactul direct. Dragostea vine pe calea cărnii, după care o îndepărtează.” (pag. 107)
Aflăm că Louise a fost cea care a luat iniţiativa de a-l părăsi pe Adam, mutându-se din Paris la Quebec în speranţa de a începe o nouă viaţă acolo. Aflăm şi că Adam este psihanalist, că nu este un susţinător al instituţiei căsătoriei, fiind mai degrabă un hedonist cultivat, şi că faptul de a-i scrie lui Louise izvorăşte din dorinţa de a închega o prietenie cu aceasta, chiar şi la distanţă, acum după ce orice urmă de pasiune a dispărut. Povestea dintre cei doi capătă contur pagină cu pagină, şi îşi ia avânt odată cu relaţia de dragoste pe care Adam o începe cu Lily, una dintre colegele lui Louise.
Pe alocuri serioasă, pe alocuri o cacealma cu miză necunoscută (cel puţin la început), cartea ia prin surprindere şi şochează prin sinceritatea dezarmantă a lui Adam vizavi de viaţa în cuplu, dragoste, căsnicie. Louise, în schimb, pare vocea raţiunii, cea care este tot timpul ancorată în prezent, în realitate, şi, mai ales, cea care ştie cum să facă jocurile. Mai multe nu spun, fiindcă revelaţia de la sfârşitul romanului este un adevărat deliciu. Surprinzătoare a mai fost şi prietenia care se dezvoltă gradual între cei doi foşti iubiţi, demonstrând faptul că, măcar din acest punct de vedere, Adam a avut dreptate. Cele două sentimente se pot succede, însă nu se exclud reciproc niciodată. Iar maturitatea emoţională fix în asta constă: lăsarea în urmă a resentimentelor, a amărăciunii, a regretelor. Desigur, fiecare persoană se mişcă la propriul său pas, însă importantă este voinţa de a evolua, de a păşi într-o nouă viaţă.
„A ne petrece viaţa regretând un sentiment pierdut nu ne dezvoltă capacitatea de a iubi, ci ne închide în faţa unor noi emoţii, cultivându-ne amărăciunea. Înmugureşte, oare, prietenia?” (pag. 74)
„Elixirul dragostei” este un roman epistolar care se citeşte repede, care îţi intră pe sub piele şi care se insinuează în fiecare răsuflare. Căci te trezeşti la un moment dat că răsufli alături de personaje, în ritmul acestora, până când sfârşitul bine gândit şi intrigant al poveştii dintre cei doi îţi taie respiraţia de-a binelea, măcar o secundă sau două, după care revii la viaţa ta de zi cu zi şi nu te poţi abţine să nu te întrebi: dragoste sau prietenie? Sau amândouă?
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas Fiction
Colecţia: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt
Traducere: Doru Mareş
An apariţie: 2015
Nr. pagini: 160
Preţ orientativ: 25 lei
