Dacă Dumnezeu ar fi tata, atunci eu aș vrea … nu, aș insista să fiu Iisusul generației noastre.
Maică-mea oricum îmi spunea că trebuia să mă cheme Cristian.
Religia mea s-ar chema „religia băutorilor de Coca-Cola”, și în fiecare an de ziua mea s-ar ține slujbe în lumina reflectoarelor multicolore și în sunet de tobe și chitări electrice, pe stadioane, unde mulțimea ar sta la cozi interminabile să cumpere sângele meu (la câtă Cola beau, cred că dacă m-aș tăia, ar curge din mine apă colorată cu zahăr) în pahare mari de hârtie cerată.Dacă Dumnezeu ar fi tata (dar la modul cel mai serios vorbind), atunci mi-aș întemeia și eu o religie. O religie sustenabilă, adică. Una care să se bazeze pe niște valori reale ale vremurilor noastre, cum ar fi lăcomia, invidia, indiferența, dorința, sexul și violența și consumersismul. Creștinismul se aseamănă mai mult cu o mișcare publicitară prost plasată în timp, cu țelurile lui desuete țintind spre iubire, pace și înțelegere universală.
Veniți și beți, acesta este sângele meu, care pentru voi se varsă din sticla de doi litri jumate. Pentru cei cu diabet, sânge Zero.
Dacă Dumnezeu ar fi tata (dar la modul cel mai serios vorbind), atunci i-aș cere numărul de telefon, și l-aș suna de fiecare dată când aș da de dracu’ (joc de cuvinte intenționat), să mă scape. Nu am fost niciodată fiul – nici măcar nepotul ! – cuiva. Ce (vorba unor mafioți cândva celebri) polițist, ce procuror, ce senator ? Doar Dumnezeu, și ai scăpat ! Ce ziceți de asta ? Nepotism transcendental de prima mână.
M-aș duce la chefuri și aș transforma în whisky de 18 ani și în martini toate picăturile de apă, pentru ca gadzele mele zgârcite să nu se facă de rușine. Aș fi unicul invitat indispensabil de la orice chef.
De ziua mea, în fiecare an s-ar mânca mititei muiați în Nutella. Toată lumea să se îngrașe bine. Și aș interzice medicamentele de sezon, ca să nu avem discuții. Nu îmi plac medicamentele care te mențin slab. Dacă ești lacom, să se vadă asta pe tine. Nu e nimic rău în a-ți purta virtutea ca pe o haină. Iar dacă o poți face la propriu, cu atât mai bine.
Dacă Dumnezeu ar fi tata (dar la modul cel mai serios vorbind), atunci aș vrea să fiu celebru doar pentru că sunt fiul lui. Nu ca în ziua de azi, când ești celebru pentru că ai făcut ceva care să conteze, ceva important ! M-am săturat de atâția oameni care își merită celebritatea !
Mi s-ar ridica statui prin piețe, și oamenii ar veni de peste tot din lume să le vadă, să se fotografieze pe lângă ele. Aș avea preoți îmbrăcați în treninguri de firmă, care ar compune versuri despre stilul meu de viață și ar împărți pliante cu învățăturile mele auzite prin tramvaie sau furate de pe feisbuc.
Dacă Dumnezeu ar fi tata (dar la modul cel mai serios vorbind), l-aș chema în oraș la o băută, să plătească el, și apoi am merge la vagaboande, să le fluierăm din taxiuri, în timp ce unul dintre noi borăște peste marginea portierei, murdărind mașina omului.
M-aș rade în cap, mi-aș face tatuaje multe și incomprehensibile, m-aș duce la sală și m-aș îmbrăca doar de la Cerutti, aș umbla beat, strigând în gura mare și m-aș băga în pat cu toate curvele din lume. Aș purta la gât un lanț de aur cu o cruce pe care e răstignit un fraier de care nimănui nu-i pasă.
Aș sta cu mâinile în sân, fiindcă nimic nu e mai ironic decât să încerci să devii un tiran pentru a-i împiedica pe alții să devină tirani.
Aș face tot ce Iisusul celălalt nu a făcut, fiindcă uite ce bine a sfârșit-o el.
Iar dacă Dumnezeu ar fi tata, m-ar lăsa.
