Bătrânii, ca bătrânii. Dar ce facem cu iubirea lor…

parents love

E greu să scrii despre . Mai ales dacă vrei să te înţeleagă cei care pretind că nu au iubit niciodată. Sau dacă nu vrei ca cei care, dimpotrivă, aproape că au murit de inimă albastră, să arunce cu roşii în tine (nu-i cazul meu, căci pot să mă ascund în spatele ecranului). Oricum ar fi, delicateţea temei în sine mă face să-mi iau multe măsuri de precauţie înainte de a îmbrăca articolul şi, totodată, să-i avertizez pe cititori asupra unei marje de eroare de care intenţionez să „abuzez”, dar pe care mi-o voi asuma, în cele din urmă.

Este, în acelaşi timp, straniu, căci de mii de ani se vorbeşte despre , se povesteşte cum s-a murit din , cum s-au pierdut războaie pentru o femeie, ba chiar mari gânditori ai lumii şi-au întemeiat sisteme solide pe tema iubirii. Să nu mai vorbim despre opere întregi ale unor poeţi, ori scriitori, dedicate artei lui Cupidon şi, mai în zilele noastre, s-au gândit şi premiat pelicule care proiectează tectonica sentimentelor pe marile ecrane. Să nu mai vorbim despre deviaţiile generate de extremă, cum ar fi iubirea unei mătuşi pentru nepotul ei („Mănăstirea din Parma lui Stendhal sau atracţia sexuală pe care o simte o mamă vitregă „Elogio de la madrasta” al lui Mario Vargas Llosa şi câte altele…)

Şi este, într-adevăr, bizară incapacitatea generaţiilor în vârstă de a înţelege, sau cel puţin de a accepta modul în care iubesc copiii lor. Înainte de a încerca să le pricep refuzul de a trăi, ori măcar de a fi împăcaţi cu bucuria tinerilor, daţi-mi voie să fac diferenţa între iubire şi . În mai nou promovata accepţiune spirituală, se spune că dragostea este acea chimie de moment, petrecută între doi oameni care trebuie să trăiască o relaţie karmică (împărtăşită sau nu, este totuşi ). Vorbim, aşadar, despre „love at first sight”, „coup de foudre”… Sentiment temporar, ce-şi are obârşiile în instincte, dragostea este imatură şi extremă, se înfiripă uşor şi piere subit, de cele mai multe ori dureros pentru celălalt partener. Este, în cele mai întâlnite situaţii, asociată egoismului, posesiei şi, în cele mai nefericite dar numeroase cazuri, vine la pachet cu gelozia şi efectele ei distructive. Iubirea, însă, este eternă, ea există sau nu, apare odată cu maturizarea conştiinţei şi elevarea spiritului, se manifestă pentru partener, familie, cât şi pentru semeni. Nu are intensităţi diferite, poate doar modulaţii. Şi aş putea enumera valenţe la nesfârşit, pentru ambele. Reamintesc, însă, este doar accepţiunea spirituală.

Revenind la discuţia despre generation gap cu privire la raportarea la modul de a iubi, să vedem cam ce-ar fi de zis. Cum iubeau ai noştri părinţi „la vremea lor”? Simplu: în şabloane sociale. Existau câteva tipare, şi anume: fetele care se măritau fie prea devreme (cele mai puţin şcolite), fie la limita toleranţei societăţii, înainte de a schimba prefixul (cele uşor mai… scorţoase ori cu pretenţii exagerate pentru vremea aceea, când aproape toată lumea îşi găsea perechea). Mai erau, apoi, cuplurile destrămate, dar imediat stigmatizate şi aproape marginalizate. Dacă se nimerea ca acestea să aibă şi copii, ei bine aceştia din urmă sufereau şi mai mult, deoarece erau arătaţi cu degetul pentru stupidul fapt de a fi avut ghinionul ca părinţii lor să nu se înţeleagă. Regăsim, de altfel, cu precădere cupluri ce trăiesc oficial în legalitate, dar cu aventuri extraconjugale la ordinea zilei, însă ascunse cu multă dibăcie. Nu în ultimul rând, existau nefericiţii care rămâneau singuri. Foarte puţini şi arătaţi şi ei cu degetul, la fel ca cei din categoria divorţaţilor.

Toţi aceştia iubeau în felul lor sau nu iubeau deloc, se îndrăgosteau sau „se luau” dintr-un motiv sau altul (ştim cu toţii că interesele materiale primau, la fel ca în multele cazuri din zilele noastre). E limpede că toate aceste „încadrări” limitau atât fiinţa cât mai ales spiritul, producând un cumul de frustrări care ajung să defuleze astăzi, acum, proiectate asupra propriilor copii. Adică noi, cei de astăzi. Nu pot oferi o explicaţie psihologică pentru că nu provin din domeniu. Pot, însă, să enumăr nişte interpretări cel mult sociologice, dar mai ales să fac nişte observaţii de bun simţ, încercând să rămân neutră.

Cum îi înţelegem, aşadar, pe ei, cei care ne iubesc poate din datorie morală, uşor egoist, posesiv, de multe ori fără discernământ şi cum îi facem să priceapă că noi nu vom perpetua acest tip de iubire? Cum îi facem să înţeleagă faptul că unii dintre noi nu îşi doresc să urmeze absolut niciun şablon, că vor să depăşească limitele vieţii sociale şi vor pur şi simplu să-şi cultive spiritul. Şi-atât. Oare sunt ei pregătiţi să ne acorde cadrul necesar desfăşurării şi trăirii fericirii? Ce limbaj, ce canal şi ce cod (mai ales etic) e musai sa utilizăm pentru ca ei să priceapă, dar să nu sufere? Nu prea mult…

sursa foto: aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Absolventă a facultăţii de Comunicare şi Relaţii publice (SNSPA) şi a Facultăţii de Ştiinţe Politice (UCDC), a terminat un Master (neinspirat) în Resurse Umane (ASE) este editor de ştiri şi realizator TV. Îi plac romanele victoriene şi marea, iarna.

Număr articole publicate : 18