Jan Cornelius: Dincolo de memorie, oamenii sunt dispuși să idealizeze trecutul

De la FILIT încoace, tot aștept un moment bun în care să public interviul cu scriitorul și traducătorul . În lumina evenimentelor din ultima perioadă, am decis că post-1 Decembrie e un moment bun pentru o discuție cu omul care-și trăiește viața în Germania, dar nu a părăsit România niciodată. Dacă nu ați citit „, ”, v-o recomand nu doar pentru că e un bun memento al lucrurilor pe care nu trebuie să le uităm, ci și pentru că e genul de volum care dovedește că umorul și ironia vindecă traume.

***

Semnebune: Încep cu o declarație de amor literară. Când iubesc o carte, o ofer cadou prietenilor, o trimit mamei mele, sunt într-un soi de fibrilație și nu mă pot opri până mă asigur că toată lumea în metrul meu pătrat află despre ea. Același lucru s-a întâmplat și cu „,

: E cea mai bună veste pe care aș putea-o primi la Festival. Nu doar pentru că cineva mi-a citit cartea, ci și pentru că, dacă o face cadou, consideră că există potențiali cititori care vor fi încântați de ea. În general, cartea este oferită oamenilor care au trăit în comunism și presupun că e vorba în mare măsură de o identificare cu poveștile din volum, dar și generației care nu a prins mult din acele vremuri, generația celor care erau șoimi, cel mult pionieri, în ’89. La un moment dat, un jurnalist din Cluj mi-a spus că „Eu, dracula și John Lennon” e cartea pe care ar fi vrut să o scrie, motiv pentru care mă invidiază. El e cu vreo douăzeci de ani mai tânăr decât mine, dar spune că i se pare straniu că identificarea este totală, în ciuda diferenței de generație. Presupun că acest lucru se datorează și spiritului mai jucăuș al volumului, mai înclinat spre umor.

SB: Bănuiesc că ai avut ocazia să stai de vorbă cu generațiile care nu au intrat în contact cu comunismul, care s-au născut imediat după ’89, de exemplu. Se plângea Bogdan Ghiu la întâlnirea cu scriitorul Gao Xingjian (n.ed. întâlnirea de pe 6 octombrie, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”)că oamenii nu țin minte, că par să fi uitat comunismul prea repede. Sunt curioasă dacă există un termen de prescriere pentru memoria scurtă. De la ce punct încolo e normal să nu mai ții minte?

J.C.: Memoria își are mecanismele ei, independente de voința noastră. Cred că, în afară de aceste mecanisme generale, valabile pentru toată lumea, mai există anumite mecanisme individuale, cum sunt coeficientul de inteligență și o capacitate crescută a memoriei, care nu sunt neapărat merite ale individului. Pe de altă parte, memoria este strict legată de momente afective, de traume sau de momente fericite. Din fericire, are un filtru automat (altfel nu am rezista), care elimină trăirile negative. Nu neapărat traumele, cât trăirile negative à la longue sunt filtrate. Dacă ne gândim la copilărie, în prea puține cazuri, amintirile vor fi preponderent negative. Aproape întotdeauna, copilăria revine în memorie luminoasă și frumoasă. Sigur, există amintiri negative, dar ele se uită. Oamenii sunt dispuși să uite. Dincolo de memorie, oamenii sunt dispuși să înfrumusețeze trecutul, să-l idealizeze.

Uite, la nivelul cotidianului, mi se întâmplă de multe ori ca cineva să-mi spună „vai, ce petrecere grozavă a fost, ce m-am distrat!”, iar eu mă minunez pentru că mi-amintesc același eveniment și mi se pare complet banal. Îmi dau seama că persoana respectivă nu minte, dar așa și-o amintește. La fel se întâmplă când e vorba de comunism. Unii oameni zic că, de fapt, comunismul a fost frumos și bun. Oamenii erau tineri și tinerețea e întotdeauna frumoasă și bună. De aici se naște și idealizarea unor vremuri trecute.

Pe de altă parte, mă gândesc că nu e un efort prea mare pentru mine să-mi amintesc, pentru că întotdeauna încerc, mai mult sau mai puțin voit, să caut adevărul, fără să-l înfrumusețez.

SB: Aici voiam să ajung, de fapt. Am o teorie, pe care mi-o poți confirma sau infirma. Generațiile noi nu știu mai nimic despre perioada de dinainte de ’89, pentru că părinții au evitat să-și încarce copiii cu păcatele acelor vremuri, din dorința de a-i proteja.

J.C.:  Există probabil o tendință, dar hai să-ți spun o chestie. Taică-miu nu prea vorbea despre Al Doilea Război Mondial, când a fost prizonier la ruși, probabil pentru că trauma era prea mare sau considera că nu se poate verbaliza. Bunicul meu, în schimb, povestea tot felul de lucruri interesante despre Primul Război Mondial, dar care pe mine, copil fiind, nu mă interesau. Nu era genul care să-mi țină predici de genul „bucură-te că tu poți să mănânci asta și ailaltă, dar pe vremea nu era aia sau ailaltă”, dar nu ascultam. E o vorbă: „si jeunesse savait, si vieillesse pouvait” (dacă tinerii ar ști, iar bătrânii ar putea). Tinerii nu știu pentru că nu ascultă și consideră că experiența istoriei se capătă pe propria piele. În genere, omul nu prea e capabil să învețe din experiența trecutului. Dacă generația părinților nu povestește și nu vorbește, iar școala și mass media nu tratează subiectele acestea, nu avem nicio șansă să cultivăm memoria. Am fost la liceul Alecsandri (n.ed. întâlnire în cadrul FILIT) și am citit un fragment din volum, în fața unei aule pline de elevi. În fragment era pomenită și Securitatea și mi-a trecut prin cap să-i întreb dacă știu ce e, gândindu-mă, pe de o parte, că spun o glumă și, pe de alta, că există posibilitatea ca ei să nu știe. S-a făcut liniște în sală. Auziseră unii de cuvântul ăsta, dar nu știau ce e.

Mi se pare că a trecut prea puțin timp de atunci, pentru ca treaba asta să dispară din memorie atât de rapid. Adulții au responsabilitatea de a transmite această realitate, de a-i angrena pe adolescenți în procesul de păstrare a memoriei vii, când e vorba de comunism. Mi se pare absolut criminal că, în România, această temă este foarte puțin tratată sau că, dimpotrivă, se întoarce adevărul pe dos, iar comunismul este idealizat în mod oficial.

SB: Apropo de idealizare, există neocomunism în România, urmăresc fenomenul de ceva vreme.

J.C.: Există peste tot. Toate „-ismele” (neocomunismul, neofascismul ș.a.m.d.) sunt mișcări extreme, care apar în istorie în momentele de criză, de sărăcie extremă sau de tensiune extremă. Populiștii încearcă să întrețină astfel de curente, pentru a abate societatea civilă de la realitatea imediată.

SB: Nu există atunci riscul să se repete istoria? E o chestie ciclică, în fond.

J.C.: Absolut, există permanent acest risc. S-a repetat de destule ori. Din păcate, majoritatea oamenilor nu învață și nu știu. Nu vreau să devin didactic, dar repet: subiectul trebuie tematizat, discutat deschis, iar ce s-a întâmplat atunci trebuie transmis ca adevăr credibil. Altfel, oamenii dezinformați cad victime propagandei.

SB: Ar putea interveni literatura. Putem folosi literatura ca instrument de informare? Uite, „Eu, dracula și John Lennon”, „Disco Titanic”, „Cartea câinelui” sunt volume care tratează ce s-a întâmplat înainte, după, cum a arătat tranziția.

J.C.: Personal, nu cred că literatura poate schimba lumea. Dacă ar fi putut să facă acest lucru, lumea ar arăta altfel. În schimb, ce poate să facă literatura, dincolo de această funcție a artei și de divertisment, este să transmită o experiență. În măsura în care literatura e vie și interesantă, putem învăța ceva citind. Cei care citesc mult vor avea avantajul de a vedea mult mai bine partea adevărată a lucrurilor. Pe de altă parte, află doar cei ce citesc, iar ei nu reprezintă majoritatea. Nu vorbim de milioane de cititori.

SB: În contextul „-ismelor” și al fobiilor (vezi homofobia), există corectitudine politică în literatură? Există riscul să ofensezi pe cineva? Contează dacă o faci?

J.C.: Întâi trebuie să definim ce e corectitudinea politică, pentru că altfel nu o putem dezbate.

SB: Am în față definiția din dicționar: evitarea formelor de exprimare sau acțiune care sunt percepute ca excluzând, marginalizând sau insultând grupuri de oameni care sunt dezavantajați din punct de vedere social sau discriminați.

J.C: Asta mi se pare la mintea cocoșului și nu cred că se pune neapărat problema corectitudinii politice, în acest caz. În măsura în care scriitorul sau oamenii sunt de bun simț, nu se vor apuca să atace sau să jignească niște oameni, doar pentru că fac parte dintr-o anumită rasă/etnie/pătură socială.

SB: Corect, dar poți crea un personaj 100% fictiv care ar putea fi ofensator, prin simpla lui existență. Uite, mă gândesc la „Lolita”.

J.C.: Vorbești de profesor, sper, nu de Lolita.

SB: De profesor, evident. Simplu fapt că autorul a tratat tema pedofiliei și a mutat perspectiva în curtea lui poate fi considerat ofensator.

J.C.: Da, e o chestie oarecum la graniță. În mod normal nu poți scrie o carte în care un tip de cincizeci și ceva de ani se îndrăgostește de o puștoaică de 14 sau 15 ani, cât are Lolita. Chestiunea e că vorbim de o literatură extrem de nuanțată și de fină, care nu are nimic de-a face cu un erotism extrem sau cu pornografia. Totul este foarte sublimat.

Da, ar fi unul din exemplele supuse dezbaterii, când e vorba de corectitudine politică în artă. Hai să-ți mai dau un exemplu, romanul „Portocala mecanică” al lui Anthony Burgess a avut un succes enorm, a influențat foarte mulți tineri. S-a produs un fenomen de imitare, au apărut în Anglia grupuri de tineri care acționau pe același sistem, după tiparul comportamental din carte. Autorul și-a cerut scuze pentru acest ecou al cărții și a susținut că nu ar mai scrie cartea din nou. Vorbim, într-un fel de corectitudine politică, dar ține de convingerea internă a fiecărui om, de modul în care își evaluează limitele și granițele. Acum, barierele interne și cele impuse de societate merg mai departe, dintr-un fals puritanism. Mă gândesc că astăzi poate nici nu s-ar mai scrie cartea asta, pentru că editorii nu ar mai publica-o. Povestea corectitudinii politice are și aspecte absurde, din punctul meu de vedere, când în „Huckleberry Finn” (Mark Twain) dispare cuvântul „nigger” pentru că este ofensator în contextul vremurilor prezente. Chestiunea asta s-ar putea rezolva cu o notă de subsol, în fond.

SB: Atunci, se pune problema unei autocenzuri.

J.C.: Autocenzură în sensul că nu poți scrie orice. Și în libertatea absolută există autocenzură. Și noi doi poate ne autocenzurăm acum, când stăm de vorbă.

SB: Suntem contextualizați, nu știu dacă e același lucru cu autocenzura.

J.C.: Eu nu pledez pentru corectitudine politică în literatură. Cred că este o noțiune foarte maleabilă, care are părți bune, dar nu cred că cineva poate să croiască o rețetă de genul „nu ai voie să scrii asta sau asta, pentru că e jignitor”. Asta e deja cenzură. Nu există cenzori propriu-ziși, dar societatea a evoluat într-o manieră în care este mult mai perversă, pe de o parte, dar vrea să pară mult mai puritană și corectă decât este în realitate, pe de altă parte.

Nu mi se pare frumos și interesant când aud, de exemplu, că de mult nu a mai luat Oscar un film făcut cu actori negri. De dragul corectitudinii politice, există riscul să nu fie premiat un film cu actori albi, care poate e mult mai bun. Acestea sunt niște norme nedefinite clar, impuse de societate, care sunt echivalente cu cenzura, din punctul meu de vedere. Mi-amintesc cum se spunea în comunism: foarte frumoasă povestirea ta, dar nu e publicabilă, pentru că nu apar în ea cel puțin 2-3 muncitori etc. Nu văd foarte mare diferență între aceste două categorii de cenzură. Când societatea și mass media vor să fie hipercorecte, apare un soi de dublă morală, de care arta și literatura nu au nevoie.

The end.

 

Sursa foto: pagina de Facebook a autorului.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167