Sunt aproape convins că nu există nimic pe alte planete și că, în ciuda imensității sale, Universul este gol. Nu și Cerul, dacă știm cum să ne uităm la el, dar aceasta este o altă poveste. Cu toate acestea, nu pot să nu admir frumusețea incredibilă a galaxiilor, a stelelor, a supernovelor, cometelor și a tot ceea ce ține de spațiul nesfârșit. Nimic nu e mai plăcut decât să stau sub cerul înstelat. De asemenea, sunt un fan al filmelor și cărților S.F. care au ca temă cucerirea spațiului. Știu că o astfel de întreprindere este greu de realizat momentan și cred eu, inutilă, dar admir visul celor care vor să vadă ce e acolo și sunt mereu curios să aflu cum anume exploatează un nou autor sau un nou regizor această temă.
Mai mult, îmi plac ficțiunile în care un astronaut rămâne singur pe o planetă necunoscută sau călătorește bezmetic prin spațiu. Mă interesează mai ales efectul psihologic al înstrăinării, felul în care îl transformă singurătatea, metodele prin care reușește să supraviețuiască, dacă acest lucru se întâmplă. În funcție de imaginația autorului, Universul devine o fantasmă, un vis, un coșmar, un teren de luptă cu alte civilizații, un mare ospiciu. Filme precum Moon, Last Days on Mars, Gravity, 2001: A space Odyssey (după cartea lui Arthur C. Clarke) sau recentul Interstellar sunt variațiuni pe această temă.
Marțianul, romanul lui Andy Weir, publicat pentru prima dată în 2011, ecranizat de curând și tradus și în românește, anul acesta de către Iulia Anania, la editura Paladin, are în centru tocmai această temă, a astronautului rămas singur pe o planetă necunoscută. Într-un viitor neprecizat, dar nu foarte îndepărtat, NASA trimite oameni pe Marte, într-un program denumit Ares, care este deja la a treia misiune. Odată la 3 ani un grup de 6 astronauți pornesc înspre Marte cu o navă, Hermes, spre a sta acolo 31 de zile, timp în care observă anumite zone, întocmesc hărți, culeg mostre de roci.
Această a treia expediție se dovedește extrem de nefavorabilă pentru Mark Watney care, în urma unei furtuni de nisip, rămâne pe Marte. Colegii lui îl cred mort, abandonează misiunea și pleacă în grabă pentru a se salva. De aici începe de fapt povestea lui Watney, care devine un Bear Grylls al spațiului, fiindcă reușește să supraviețuiască în cele mai grele condiții. Prima parte a romanului mi-a adus aminte și de Robinson Crusoe, romanul lui Daniel Defoe. Robinson Crusoe naufragiază pe o insulă pustie și este nevoit să se descurce cu ce are și își creează un habitat primitor. La fel face și Watney, doar că el nu are un Vineri care să îl ajute, fiindcă acesta nu este un roman cu extratereștri. De-a lungul a unui an și ceva îl observăm pe astronaut cum se luptă cu planeta, cum cercetează împrejurimile, face liste cu ce are, calculează cât timp i-ar ajunge hrana. De-a lungul timpului întâmpină o grămadă de probleme, din care de cele mai multe ori reușește să scape, dar cu pagube, la început mici, apoi din ce în ce mai însemnate. Hrana, oxigenul, căldura, apa sunt elementele de care depinde cel mai mult și asupra lor se concentrează. E de ajuns să spun că Watney este primul om care plantează cartofi pe Marte.
Stilul lui Andy Weir nu este extrem de complex și nici scriitura nu are calități excepționale, însă simplitatea limbajului nu este o problemă, acesta fiind genul de roman în care contează mai degrabă atmosfera și povestea, iar acestea sunt create cât se poate de bine de autor. Cartea este înțesată cu date tehnice despre costumele astronauților, sisteme de purificare a aerului, a apei, sisteme de propulsie, calcule, diverse teorii s.f. care sunt implementate cu succes. Toate acestea dau aură de veridicitate romanului și chiar te fac să te întrebi dacă nu cumva chiar e posibil să locuiești pe Marte. Ideea pare atât de plauzibilă mai ales fiindcă autorul s-a documentat mult și cam tot ceea ce explică are logică (oare îmi pare totul plauzibil fiindcă nu prea mă pricep la inginerie? Aș fi curios să aflu părerea unui om care are câteva cunoștințe despre termodinamică, astrofizică și alte asemenea științe „chinezești” pentru mine).
Cartea este în mare parte scrisă sub forma unui jurnal pe care Mark Watney îl ține pe Marte, dar capitolele acestea alternează cu cele în care sunt narate evenimente de pe Pământ sau de la bordul navei Hermes care a pornit înapoi către Pământ. Odată ce NASA află că cel pe care îl credeau mort este de fapt cât se poate de viu (cultivă cartofi, ascultă muzică disco, se uită la seriale englezești din anii `70 și, mai ales, este preocupat de cum să nu moară), încep operațiunile de salvare. Dacă inițial încearcă doar să facă în așa fel încât să îi trimită hrană, în urma unor evenimente în care intră în scenă și China, ca partener al americanilor, se pune altfel problema salvării lui Watney de pe tăcuta Planetă Roșie. Nu intru în detalii, vă las să descoperiți singuri ce se întâmplă. Mai spun doar că modul în care își conduce Weir narațiunea este unul care te face să dai paginile din ce în ce mai repede. Tensiunea crește gradual, lucrurile se complică înspre final și nu mai poți lăsa cartea din mână. De fapt, acesta este și scopul unei astfel de cărți: să te țină în priză.
Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai multă profunzime. Autorul nu a intrat prea mult în mintea personajului său, lipsesc introspecțiile, Watney este concentrat aproape exclusiv pe exterior, pe ce se întâmplă în jurul lui, are taskuri de rezolvat. Mă gândesc că nu mi-ar plăcea în mod deosebit să rămân singur pe Marte și probabil mi-aș face tot felul de gânduri și scenarii. Știu că Watney a fost supus multor teste, a fost instruit să supraviețuiască, este puternic etc., dar este totuși om. Îl vedem rareori gândind-se la Pământ, la ai lui, la vreo iubită (nici nu știm dacă are sau nu), la sensul vieții, la orice altceva în afară de treburile pe care le are de rezolvat. Știu că de ele depinde salvarea lui, dar are și momente în care nu face nimic.
Rareori se simte singur, nu îi este mai niciodată frică. Din când în când mai meditează la evoluția vreunui serial la care se uită. Din acest punct de
vedere romanul este foarte sărac, însă bănuiesc că intenția lui Weir a fost să scrie o poveste despre supraviețuire și atât, una care să te captiveze, fără să intre în hățișuri psihologice, emoționale, religioase, etice. Aproape tot ce ține de spiritual este epurat. Marțianul este un roman secular, numai bun de ecranizat. Ceea ce s-a și întâmplat.
Trecând peste acestea, romanul lui Weir este bine construit, are calitățile unei narațiuni care să te țină lipit de carte, personajul are umor, este cool, se descurcă, însă celelalte personaje (cei de la NASA, care încearcă să îl salveze, precum și ceilalți cinci colegi de zbor) sunt destul de schematice și corecte politic. Weir a împăcat cam pe toată lume: pe feministe (căpitanul navei este o femeie), pe multiculturaliști (sunt mai mute neamuri care zboară în cosmos), pe cei care vor și un personaj negativ, pe cei de la NASA, fiindcă le-a făcut reclamă bună etc. Din acest punct de vedere romanul este cât se poate de conformist.
Marțianul este fix ceea ce credeam că este: un roman care să mă țină în suspans, o lectură ușoară, dar antrenantă, cu personaje ușor de plăcut, destul de tehnic încât să pară serios, scris lejer, cu răsturnări de situație. Cei ce vor să petreacă niște ore bune într-o poveste care te prinde repede vor găsi aici romanul perfect. Cei ce vor mai multă profunzime, vor strâmba din nas. Marțianul mi-a amintit de un alt roman, The Explorer, scris de James Smythe, apărut în 2013, care se bazează pe o idee asemănătoare, astronautul rămas singur în spațiu, dar care nu a fost încă tradus în românește (poate se găsește totuși cineva să o facă, merită). Acum că am citit cartea și mi-a plăcut destul de mult povestea, nu îmi mai rămâne decât să merg să văd filmul.
Titlu: Marțianul
Autor: Andy Weir
Traducere de: Iulia Anania
Editura: Paladin
An apariție: 2015
Număr pagini: 424, hardcover
Preț: 39 lei
(foto)