Situaţia traducerii literare în România şi, în special, statutul incert şi lipsa de drepturi a traducătorului literar nu sunt probleme noi. Am mai discutat despre ea, în contexte diverse, cum ar fi povestea colecției Jules Verne, în care lipseau pasaje întregi din cărți, situația editurii RAO, care a omis să își plătească traducătorii, cu anii. O întâlnire a traducătorilor literari a fost o bună ocazie de a mai lămuri multe dintre chestiunile cu impact direct asupra evoluţiei traducerii literare şi muncii traducătorilor. Dezbaterea organizată în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere, la Institutul Francez din Iaşi, pe 1 octombrie 2014, a adunat traducători literari cu ani și volume întregi de experiență în spate, moderați de criticul literar Nicolae Manolescu.
Discuțiile s-au aprins destul de repede, după o îndelungată introducere a moderatorului, care şi-a exprimat viziunea referitoare la „efortul de traducere din România”, la faptul că „literatura română ar fi mult mai săracă fără efortul traducătorilor” şi la importanţa implicării traducătorului literar în textul literar şi a modului în care se înţelege un text (apropo de o regretabilă, dar amuzantă eroare de traducere detectată de dumnealui într-un text literar: „a făcut o cadă”, în loc de „a făcut o baie”). Pe de altă parte, dacă în alte circumstanţe, un expozeu de 40 de minute oferit de criticul literar ar fi fost un moment memorabil, în circumstanţele celor 2 ore restrictive, în care un număr mare de invitaţi cu multe lucruri interesante de spus ar fi trebuit „exploataţi” la maximum, intervenţia mi s-a părut inadecvată.
Subiectul care a deschis dezbaterea şi a revenit pe parcursul discuţiei a fost cel al adecvării traducerii literare, în raport cu limba-sursă. Un foarte bun exemplu este cel dat de traducătorul George Volceanov, referitor la pasajele vulgare din Shakespeare pe care le-a tradus cu acurateţe, păstrând registrul, iar reacţiile faţă de traducere au fost negative şi vehemente, dat fiind faptul că, în special în ediţiile vechi, Shakespeare este „sadovenizat” (political correctenes oarecum de neînţeles a traducătorilor). Am reţinut amuzată termenul „sadovenizat”, pomenit de savuroasa Antoaneta Olteanu (traducătoarea volumului „Părul Venerei”, semnat de Mihail Siskin), pentru că însumează toate nemulţumirile mele de cititor, legate de modul în care unele traduceri ciopârţesc textul original, de dragul unei autoasumate decenţe, fără legătură cu literatura.
Aşa cum era de aşeptat şi cum speram să se întâmple, s-a adus în discuţie problema statutului traducătorului literar. S-au dezbătut relaţia cu editurile şi faptul că traducerea literară presupune mai mult decât transmiterea textului-sursă și primirea textului-sursă, fapt punctat de traducătoarea Luminiţa Voinea-Răuţ (Mario Vargas Llosa, Agustin Sanchez Vidal), care a povestit despre cum se petrec lucrurile pe la case mai mari (cum ar fi cazul Germaniei, gazdă a Târgului de Carte de la Frankfurt, cel mai mare târg de carte din Europa). Într-un scenariu ideal, traducătorul trebuie să aibă acces la toate resursele necesare unei traduceri literare, să poată discuta cu autorul despre opţiunile de traducere, să aibă acces la documentare şi, nu în ultimul rând, să îi fie respectate drepturile intelectuale şi cele referitoare la remuneraţie.
Apropo de remuneraţie, am întâmpinat cu entuziasm anunţul traducătoarei Cerasela Barbone, referitor la înfiinţarea Asociaţiei Traducătorilor Literari ARTLIT, al cărei scop este acela de a proteja şi apăra drepturile traducătorilor literari. Citez de pe pagina Asociaţiei:
„Programul ARTLIT pleacă de la realitatea de netăgăduit că drepturile traducătorilor literari nu sunt apărate în acest moment de nimeni, ceea ce înseamnă că nu avem nici o putere de negociere şi, din acest motiv, suntem obligaţi să acceptăm orice condiţii de lucru. Avem cele mai mici tarife din Europa, inclusiv faţă de oricare din vecinii noştri estici, inclusiv faţă de ţările din Balcani încă neintrate în UE. Suntem expuşi unei game largi de abuzuri, care culminează cu situaţiile în care traducătorii nu sunt plătiţi deloc pentru opere publicate. ”
S-au dezbătut inclusiv situaţia RAO (nelipsită în astfel de discuţii, dată fiind aberaţia deciziilor editoriale, în relaţia cu traducătorii) şi raportul de forţe între traducătorii de limbi rare (ex. limbi nordice) şi edituri versus raportul de forţe între traducătorii de limbi de circulaţie largă şi aceleaşi edituri, care în al doilea caz aleg să facă rabat de la calitate, preferând să meargă pe principiul celui mai mic preţ, în cel mai scurt interval de timp, în detrimentul textului literar propriu-zis. Mihai Moroiu (director de programe Fullbright România şi traducător) a îmblânzit atmosfera, povestind despre bucuria lecturii din postura de traducător, o lectură deosebită în sine, despre plăcerea de a traduce şi bucuria de a fi publicat. Am realizat în timp ce ascultam cu ochii aţintiţi că, de multe ori, cititorii (inclusiv eu) uită de prezenţa traducătorului şi de faptul că traducerea literară este o formă de creaţie în sine.
Aş fi vrut ca dezbaterea să dureze mai multe de două ore, să fi fost prezente editurile, pentru că o dezbatere constructivă presupune prezenţa ambelor părţi ale problemei. Astfel de întâlniri sunt benefice, dar nu suficiente şi e nevoie de mai multă implicare din partea editorilor şi agenţilor literari. În fond, e o chestiune de respect şi faţă de cititor, clientul final, dacă e să privim chestiunea din perspectivă comercială. Dacă în cazul traducerilor specializate, casele de traduceri sunt exigente când îşi aleg traducătorii (inclusiv în cazul limbilor de circulaţie largă), pentru că au clienţi de mulţumit şi nu îşi permit să ignore calitatea, editurile ar trebui să aplice acelaşi principiu de funcţionare, pentru clienţii cititori şi ar trebui să îşi trateze traducătorii cu acelaşi profesionalism.
Alde Banciu