„Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii
şi să ne ascundem acolo
fericite amîndouă pentru totdeauna?
Cu mine e altceva
cu mine poţi sta
mult şi bine.
Cu mine e invers.
Să nu te atingi de broşa mea
doare rău dac-o scoţi.”
- Svetlana Cârstean
SB: Cum ai defini spațiul în care se citește poezie?
Era cazul să se schimbe treptat și la noi percepția și viziunea despre unde putem citi poezie, în ce formule sau formate. A fost un trend, și încă mai este, ca poezia să fie adusă, citită și performată în spații atipice, independente, mai rough sau mai industriale. Această variantă a funcționat și mai funcționează, dar există o mulțime de alte formule de descoperit și inventat pentru a aduce în fața publicului poezia. Cu cât sunt mai multe, cu atât e mai bine. Poezia e extrem de variată acum, la noi sunt multe voci, iar de acest lucru nu putem decât să ne bucurăm. În ultima perioadă, au apărut alte oportunități și un alt tip de gândire legate de evenimentul poetic, care are o logică a lui, diferită de cea a altor evenimente culturale și chiar literare. Nu e suficient să chemi un poet care citește jumătate de oră și atîta tot. Poți să faci asta în mai multe feluri: poate fi performance sau nu, o lectură clasică, urmată de o dezbatere sau de un dialog, dar în acest caz trebuie să ții cont de alte lucruri. Trebuie să ai o sonorizare bună, iar dacă este un poet străin, trebuie să ai traducere pe care o poți proiecta sau printa. Sunt lucruri care se învață treptat. Sigur, există organizații care au găsit formule care funcționează și care au adus poezia într-o zonă cool, într-o zonă a numerelor mai mari și, când zic numere mari, mă refer în mod evident la public. Să zicem de la 30 de spectatori la 300 poate.
Spui de ARCEN. Da, atmosfera de la nocturnele de poezie este extraordinară, dar eu nu știu câți dintre oamenii aceia vin cu adevărat să asculte poezie. Pentru o parte dintre ei prezența poate fi datorată și unui gen de apartenență, vreau să fiu acolo ca să aparțin unei comunități, dar asta e valabil mereu – a ieși în spațiul public, a participa la un anumit eveniment este și o declarație de apartenență la o comunitate, la o idee, la o direcție sau la un statement. Ar fi extraordinar dacă ar crește și vânzarea de carte de poezie în urma lecturilor de poezie. Tirajele sunt în general foarte mici, cam între 300 și maximum 1000 de exemplare, pentru o carte de poezie. Nici în alte țări nu sunt tiraje foarte mari, vorbim cam de același număr de exemplare. Chiar și în Suedia, unde poezia are un loc al ei foarte bine stabilit. Singurul tiraj excepțional pe care îl știu este cel al cărții Athenei Farrokhzad, prietena și colega mea, cu care am scris împreună volumul Trado. Cartea ei de debut Vitsvit (Alb din alb, în traducerea românească), a ajuns probabil la 15.000 de exemplare vândute în Suedia. Poate a și depășit acest tiraj. Dar acestea sunt situații aparte.
Update (5 mai 2020): Tot ceea ce s-a făcut pentru poezie offline până acum, în aprilie 2020, este un bun câștigat, dar cu siguranță că vor apărea formule online la fel de surprinzătoare și eficiente, în așa fel încât poezia să ajungă în continuare la publicul ei. În așa fel încât, atunci când ne vom întoarce în lumea apropierii și contactului fără distanță socială să nu ne fi uitat unii pe alții și să venim cu experiența formulelor create de voie de nevoie în online. Ca să-l citez pe poetul Andrei Codrescu, în era postpandemică, poezia va deveni valută forte.
SB: Pentru a ajunge la public cu poezia, ai nevoie de un spațiu care să ofere totuși un cadru intim. E nevoie de o stare și o poveste pentru ca momentul poetic să ajungă la public, altfel riști să te trezești într-un déjà vu școlăresc.
În Suedia, spre exemplu, am făcut lecturi în diverse locuri, de la librării foarte mici până la spații industriale, ascunse în adâncul pădurilor scandinave. Depinde de multe lucruri, depinde de ce funcție îi dai poeziei în evenimentul respectiv. Dacă e însoțită de muzică sau nu, și așa mai departe. Mie îmi place să gândesc evenimentele cu o logică, cu o anumită narațiune sau design de eveniment, în așa fel încât totul să se lege. Să existe o coerență, să existe o armonie în viziunea de bază. Cred că mai sunt foarte multe lucruri de făcut, nu neapărat numai legate de locuri sau de format. Câștigul mare este tocmai expunerea la poezia contemporană. Faptul că a existat un public mai mic sau mai mare, care a fost expus la acest tip de poezie. Și asta pentru că fractura aceasta legată de poezie, de cum se scrie poezia și ce e poezia, era foarte mare, aparent irecuperabilă, până acum câțiva ani, maximum zece. Hai să zicem că poezia se oprea la Nichita Stănescu, dar pentru unii se oprea și se oprește chiar mult mai devreme. Poate pentru unii poezia se oprește la Coșbuc sau la Eminescu, cu sentimentul că acolo se află o poezie ușor de înțeles și digerabilă. Dacă se oprește la Bacovia, tot mai e cum mai e. Și pe de altă parte, se vorbește de anumiți autori, dar ei nu mai sunt citiți. Ei sunt ca o limbă moartă. Clasicii, chiar dacă par extrem de accesibili, sunt de fapt mai greu de cunoscut, pentru că e nevoie să știi măcar un pic de istorie a literaturii, a contextului de fapt, ca să ai cu adevărat măsura stilului respectiv, atâta timp cât tu trăiești extrem de ancorat în secolul XXI, într-un moment precis al evoluției limbii române. Dacă o să ieși în stradă și o să întrebi de Mihai Eminescu, o să ți se zică imediat că Eminescu este poetul pe care toți îl știu cel mai bine. Dar cât de bine îl știm noi pe Eminescu, cât de des îl citim? Câți dintre noi, în ipocrizia noastră foarte instrumentalizată, avem Eminescu pe noptieră? Pentru că da, volumul de poezie îl poți ține pe noptieră și îl poți lua și deschide atunci când vrei tu. Poți citi un poem, poți citi două, poți citi trei și mai citești apoi după o săptămână. Sau peste o lună și între timp să iei altă carte, să descoperi alt poet, să faci conexiuni.
SB: Cum creezi legătura? Cum ajungi la sursă, de fapt?
Îmi place mult cuvântul sursă, mă bucur că l-ai precizat. De mai mulți ani, când mă gândeam tocmai la depărtarea dintre posibilul cititor și poezie, mi-am spus că, de fapt, poezia e vitală pentru noi. Nu putem trăi fără poezie, pentru că așa e făcută lumea. Noi toți ne luăm poezia de undeva. O luăm din muzică, din cântece, unul de la Dan Spătaru, altul de la Billie Eilish, altul de la Leonard Cohen sau BUG Mafia, nicio problemă. O luăm din reclame, din filme, o luăm privind pe fereastră cum apune soarele. Faptul că ne uităm în zare este în sine poezie în intimitatea ei cea mai pură. Poezia este făcută din multe și poate fi găsită peste tot, dar nu luăm poezia direct de la sursa poetică. Acum, desigur, am putea spune că sursa este faptul că te uiți în zare. Dar aici mă refer la poezia scrisă conștient. Ajungem la ea dacă matematic vorbind există foarte multe oportunități sau suficient de multe ocazii de a ne întâlni cu poezia contemporană, cu poeții contemporani. Or aceste oportunități trebuie create. De la asta am plecat și cu Incubatorul de lectură pe care îl organizez împreună cu scriitoarea Ana Maria Sandu. Sunt copii cu vârste cuprinse între 5 și 19 ani. Copiii de 5 ani nu știu să scrie, așa că ne dictează și atunci noi scriem pentru ei. Declicul se întâmplă foarte repede pentru toți. Facem cu ei un soi de DJ-ing poetic, îi expunem direct la un mix de voci și de stiluri, cam la fel ca atunci când antrenorul te aruncă în apă ca să înveți să înoți. Pentru că toți suntem, și cei tineri poate cu atât mai mult, expuși la muzică, ascultăm permanent muzică. Dacă stăm să analizăm, ne dăm seama cum am trecut de la o fază la alta în privința muzicii. Sunt mulți aceia pe care nu i-am mai asculta azi, nu pentru că sunt învechiți, ci pentru că noi ne-am schimbat și gusturile sau nevoile noastre la fel. Ne-am expus foarte mult la muzică și de aceea putem face alegeri, putem emite și judecăți de valoare. Așa se întâmplă cu orice. Dacă oamenii sunt expuși la poezie din ce în ce mai mult, și asta facem noi în Incubator citindu-le pur și simplu texte, trecerea asta de la un poem la altul te face să îți ascuți urechea. Așa începi să ai o percepție, începi să cunoști, începi să te prinzi de niște lucruri, să ai niște instrumente de înțelegere. Foarte important în toată povestea asta este să ne dăm seama că literatura, poezia și scrisul, implicit, sunt esențiale și vii, nu sunt doar niște texte îngropate în manual de care ne rugăm să scăpăm mai repede atunci când terminăm cu școala.
SB: Crezi că se poate ajunge la o astfel de percepție asupra literaturii, dacă nu ești crescut de mic în spiritul ăsta?
Mie nu mi-a citit nimeni în copilărie basme sau povești. Erau alte lucruri pe care mi le citea bunica mea. După care, am fost obligată în primii ani de școală să citesc și m-am opus tare de tot, am citit cu dinții strânși uneori, deloc din plăcere, chit că era Alice în țara minunilor, Nosov sau Sîntimbreanu. Când am fost lăsată în plata domnului, abia atunci am început să citesc cu adevărat. Pe de altă parte, chiar dacă vine mama sau tata sau oricine și zice să iei o anumită carte și nu ai chef de ea, măcar răsfoiește-o. Este foarte posibil să nu îți placă sau să te simți prost că nu înțelegi o anumită carte, dar nu e o problemă, pentru că fiecare își poate construi propriul drum. Nu trebuie să te simți prost că nu înțelegi ceva sau că nu îți place ceva. Este foarte posibil să nu îți placă ce îi place altuia, așa cum e posibil ca ceea ce nu îți place acum să îți placă mai târziu, atunci cînd ești pregătit pentru întâlnirea cu un anumit text, poate chiar ai nevoie de el. Cred că am început Crimă și pedeapsă de cinci-șase ori până l-am citit cu adevărat.
SB: Crezi că literatura trebuie să fie împachetată frumos, ca să ajungă la oameni?
Știi ceva? Urăsc formularea asta: să fie împachetat. Suntem într-o perioadă în care trebuie să împachetăm totul, e o oboseală foarte mare a mea, cel puțin, pentru că am lucrat și la reviste, și în PR, și ca manager cultural și toate sunt împachetate. De fapt, nu am căutat să împachetez niciodată nimic. Nici când făceam presă, nici la evenimente, nici la Incubator. Nu am simțit, cel puțin, că asta e calea care mă interesează pe mine. Cred că autenticitatea e ceva mult mai important. Împachetatul cere multă energie, iar eu nu mă pricep la asta. Cu cât voi reuși să fac toate lucrurile legate de literatură mai autentic, mai cu cărțile pe față, cu atâta voi fi mai mulțumită. În momentul în care trec un pic peste limită, în partea cealaltă, am un sentiment de impostură și de lipsă de loialitate față de ceea ce fac eu cu adevărat. Atâta timp cât există coerența despre care vorbeam la început, o justificare reală și naturală a ceea ce vrei să faci, acel lucru își ia zborul de la sine în logica lui, nu are nevoie de împachetare. De strategie da, de împachetare nu.
Și dacă e să mă întorc la Incubator, interacțiunea cu copiii și cu tinerii nu e ușoară, acolo împachetarea asta nu ține, ei o detectează imediat. Am fost și la festivalul Ideo Ideis, unde au vârste mai mari, și am observat asta. Orice copil este o oglindă foarte crudă pentru fiecare dintre noi. Am învățat asta în primul rând ca mamă. Nu există oglindă mai crudă ca propriul tău copil. Chiar nu te mai poți ascunde nici în gaură de șarpe, pentru că, de fapt, nici nu trebuie să zici ceva. Copiii îți simt intențiile și te vor credita doar dacă e și ești pe bune.
SB: Munca e, de fapt, în a-i provoca pe ei să-și dorească să afle mai mult, nu să se limiteze la ce zici tu.
Normal! Și să-și dea seama că ceva e despre ei acolo, că se pot identifica. Nu toți cu același lucru. Poți lucra același text și fiecare să găsească altceva. Pe de altă parte, când un copil vede că a început să înțeleagă, când vede că face conexiuni, când simte că are instrumente, va putea desface un text și deodată devine liber și puternic și responsabil, inclusiv cu textul pe care îl are în față. Noi nu predăm literatură de fapt și nu discutăm cronologic acolo, în sensul în care luăm cartea și facem totul de la A la Z. Pornim de la diverse texte literare, fie că e vorba de Kafka, de Cristian Popescu, T. O. Bobe, Boris Vian, Marquez, Amos Oz sau Lydia Davis, și facem o călătorie inițiatică împreună cu ei prin aceste texte. Nici nu mai cred, de altfel, în cronologia predării literaturii, pentru că, îmi pare rău, cronicarii sunt superbi, dar cum spuneam și mai devreme, sunt foarte dificili. Ca să înțelegi cronicarii, trebuie să ai deja un instrumentar. Trebuie să ai deja o viziune, nu poți să intri direct în cronicari și să înțelegi. Așadar, inflexibilitatea predării nu face decât să îndepărteze copiii de literatură și să facă din aceasta cu totul altceva decât este. Și da, în contextul unei crize a sistemului și a predării literaturii, cred că a întâlni scriitori contemporani care scriu azi e foarte important. Noi le spunem adesea copiilor că sunt scriitori care scriu acum, în timp ce vorbim noi, ori în pat, ori la masă, ori într-o cafenea, iar imaginea asta e un bun start pentru un Incubator de lectură. Literatura nu e moartă și garată, e vie și așa va rămâne mereu, chiar dacă ni se pare de la noi de acasă că și-a pierdut suflul. Mereu există un autor plin de vitalitate stilistică, măcar unul, de care habar nu avem, care scrie undeva la masa sau în patul lui, în timp ce noi ne-am plictisit de literatură.
Svetlana Cârstean s-a născut în 1969 la Botoșani. A debutat în 1994, în volumul colectiv ,,Tablou de familie”. Volumul de debut individual, ,,Floare de menghină” (2008), a fost recompensat cu Premiul pentru debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru debut al revistei ,,România Literară”, Premiul Național de Poezie ,,Mihai Eminescu” și Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. ,,Floare de menghină” a fost publicată în Suedia la editura Rámus, în 2013, în traducerea poetei suedeze Athena Farrokhzad. În 2015 a lansat volumul ,,Gravitație” (editura Trei). Volumul a fost tradus și publicat în Norvegia de către editura Audiatur, în 2017. În 2016, împreună cu Athena Farrokhzad, a lansat în Suedia volumul comun ,,Trado”, publicat la editura Albert Bonnier, în colaborare cu editura Rámus. Cartea a apărut în 2016 la editura Nemira, iar traducerea poloneză, la editura Lokator, a fost lansată în 2019. Textele sale au fost traduse în diverse limbi: engleză, franceză, italiană, suedeză, norvegiană, cehă, catalană, slovenă, spaniolă, poloneză, ebraică.
