Dosar de scriitor VII: De vorbă cu Doina Ruști, despre povești și personaje fabuloase (II)

Așa cum am promis,publicăm a doua parte a interviului cu scriitoarea . Enjoy!

SB: Mi-a plăcut în mod deosebit un pasaj din „Omuleţul roşu”: „În general, omul care n-a citit literatură, oricât de multe ar fi învăţat de la televizor ori de la alţii, are o privire alertată, capabilă să exprime repede nemulţumirea meschină, ori naivitatea dăunătoare. E lipsit de stil, neprelucrat.” Cum determinăm oamenii să citească? Cum „vindem” literatura?

D.R.: Nu mi-am propus să-i pun pe oameni la citit. În fiecare epocă cititorii au fost puţini, o elită care a hotărât mersul viitor al literaturii. În momentul de faţă, literatura scrisă se transformă, se diversifică, dar aceasta nu înseamnă că cititorii ei tradiţionali, singurii care contează, vor dispărea! Şi ei trec printr-un proces de transformare.

SB: Includerea personajului în ”Mămica la două albăstrele” mi s-a părut un act de curaj, având în vedere imaginea publică fragilă (să fiu delicată) a omului politic. De ce ? Ați întâmpinat reacții, să zicem, ostile, după apariția romanului?

DR: Ai mai scris despre asta, aşa că-ţi voi răspunde pe larg. În vara 2012, Victor PontaDoina Rusti_II_interivu a fost, din punctul meu de vedere, figura politică cea mai vizibilă. Romanul este o cronică a acelei veri de criză. Desigur, nu despre personajul politic real este vorba acolo. Romanul tratează tema autorităţii, ilustrată prin părinţii adevăraţi sau închipuiţi, dar şi printr-un prim-ministru, la fel de derutat ca oricare altă autoritate în vremuri de criză. Am citit comentarii despre relaţia personaj-prototip, cu argumentul că romanele care ficţionalizează prezentul nu rezistă în timp. Eu am convingerea că un scriitor trebuie să scrie despre timpul său. Cu trecerea anilor, nimeni nu va mai face vreo legătură între personajul meu şi Victor Ponta.

Cât priveşte părerea mea despre Ponta, trebuie să-ţi spun că vederile mele liberale se manifestă în toate sectoarele vieţii. Oamenii nu sunt albi sau negri. Politicienii, prin alegerea lor, de a fi paznici ai castronului, sunt oameni elastici moral, iar pentru asta eu deja dispreţuiesc la grămadă toată clasa politică, fără să uit o singură clipă că e alcătuită din oameni care sunt contemporanii mei, adică au în parte aceeaşi educaţie ca şi mine, au trecut prin şcoli similare cu ale mele, au o parte dintre experienţele mele sociale. Fie că-mi place fie că nu, niciunul dintre parlamentarii ăia burtoşi şi bâlbâiţi nu este în mod total diferit de mine. Iar Ponta îmi este chiar simpatic, de-asta l-am și făcut personaj. Crezi că aş fi putut să scriu cu aceeaşi lejeritate despre Băsescu?

SB: Pentru că tot suntem în zona raportului între scriitori și viața publică, sunt curioasă să aflu părerea dumneavoastră referitoare la episodul în care cei doi poeți români (Dan Sociu și Andrei Dosa) care au renunțat  la premiul „Cartea de Poezie a anului 2013”, refuz motivat prin lipsa de încredere în instituțiile statului român (în cazul de față, Institutul Cultural Român)

D.R.: Nu cunosc detaliile concursului ori motivele lui Dan Sociu, dar el este unul dintre poeţii mei preferaţi. Îmi place masculinitatea arogantă din poemele lui, mă delectez cu nonconformismul şi cu tonul excentric – nu mă lasă să uit nicio clipă că adevăratele delicii sunt în excese… Dacă el a refuzat un premiu, înseamnă că ne aflăm în miezul unui poem.

SB: Ce carte aveți pe noptieră? Cum arată playlist-ul literar pentru următoarea perioadă?

DR: Acum sunt în perioada de citit scenarii. Am 140 de scenarii pe noptieră, pe birou, cam peste tot, în apartamentul meu de bloc, care desigur, nu este foarte încăpător. Şi am şi-o dată limită.

S.B.: Alegeți un roman din ultimii 10 ani, pe care l-ați vedea ecranizat.

DR: Iată o întrebare grea. Crezi că am citit toate romanele ca să pot alege în cunoştinţă de cauză?

SB: Dacă suntem cititorii cuminţi, putem trage cu ochiul la ce lucraţi acum?

D.R.: De mulţi ani scriu un roman despre paşoptişti.  Scriu puţin, în clipele de euforie maximă. Iar din când în când îl întrerup ca să scriu altceva. În 2010 l-am întrerupt ca să scriu „Patru bărbaţi plus Aurelius”. Apoi, în 2012 l-am lăsat deoparte ca să scriu „Mămica la două albăstrele”. Acum îl voi abandona pentru un an, ca să scriu o poveste petrecută în plină Epocă Fanariotă…. Paşoptiştii plâng din nou.

SB: Scriitor matinal, cu o cafea aburindă în faţă, sau pasăre de noapte, care-şi găseşte inspiraţia când oraşul doarme?

D.R.: Prin natura mea sunt nocturnă şi insomniacă, dar recunosc că scriu mai bine pe la ora prânzului.

SB: Exerciţiu de imaginaţie. Alegeţi alt deceniu/secol pe care scriitoarea Doina Ruşti ar vrea să îl trăiască pe propria piele. Unde şi când v-ar fascina să trăiţi, dacă aţi putea alege?

D.R.: În viitor. Într-un timp nesigur, cât mai îndepărtat, despre care să nu am nicio intuiţie.

SB: O vorbă bună și înțeleaptă, pentru cititorii SemneBune:

D.R.: Înţeleaptă?! Ce-ţi închipui că sunt, Solomon? Când eram mică aveam o mătuşă care îmi trimitea invariabil sărutări. Adeseori, câte un membru al familiei mele se întorcea dintr-o călătorie şi-mi spunea cu voce îndulcită: te sărută tanti Mioara! Bineînţeles, imediat o şi vedeam pe tanti Mioara cu ochii minţii, diluându-se într-un oraş despre care nu aveam prea multe date, întrebându-mă în mod constant ce probleme grave are această tanti, încât nu poate să mă sărute personal. Dar cu timpul, după ce toată lumea din familia mea a murit, au rămas în urma lor, pe lângă multe alte lucruri şi sărutările trimise de tanti Mioara. Ele sunt un fel de asigurare că viaţa mea este încă foarte solidă, sprijinită pe dragostea părinţilor mei, pe emoţia bunică-mii, pe numeroasele obiecte care mi-au bucurat la un moment dat sufletul, pe toate rochiile făcute special pentru mine, pe coperţile moi ale romanelor aşezate teanc, în biblioteci, pe zilele însorite, când masa din sufrageria noastră era acoperită de coşuri cu smochine. Întotdeauna există nişte sărutări trimise în eter, de la o persoană pe care sunt destul de puţine şanse s-o întâlneşti în viu, iar aceste mesaje, înecate într-o virtualitate spumoasă, sunt ceva mai mult decât un autograf, decât nişte urări ori decât apoftegmele înrămate. Au dulceaţa unei bezele trimise la ora amiezii, de pe strada Lipscani. Prin urmare, îi sărut pe cititorii voştri, amintindu-le că sărutările mele le vor rămâne pentru totdeauna, fără să le poată face uitate în tren, fără să le poată duce la anticariat sau să le  arunce la tomberon. Singura cale de a scăpa de ele este de a le trimite înapoi.

Mulțumim, , pentru un interviu savuros și o doză bună de energie.

 

A.

 

Sursa foto, aici.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167