Cosmin Leucuţa: Radiografia unui debut – Partea I

Cosmin Leucuţa are 28 de ani şi a absolvit Dreptul în Timişoara. Înainte să câştige concursul de al Editurii Adenium în 2013, cu romanul Laptele negru al mameiLeucuţa a publicat câteva nuvele şi povestiri în revista EgoPHobia. Aici puteţi citi cronica romanului Laptele negru al mamei, iar începând de astăzi, în fiecare zi de joi, timp de trei săptămâni, îl puteţi descoase pe Cosmin Leucuţa împreună cu noi într-un interviu candid ca o discuţie între prieteni.

Cosmin Leucuta_SBSB: Încep cu o întrebare directă, la subiect şi foarte importantă pentru cititorii romanului Laptele negru al mamei: de ce ai ales acest titlu? Mai ales că într-o notă de subsol din carte atenţionezi cititorul că ai mai găsit încă trei-patru titluri potrivite în timp ce dezvoltai romanul.

Cosmin Leucuţa: Hm … mă tot întreabă duduile chestia asta. Tipii nu. Pentru ei e foarte clar. Fiecăreia îi spun cam ce vrea să audă. (râde) Mi se pare elegant, atrăgător şi în acelaşi timp o contradicţie fundamentală. Cam la fel cum cartea întreagă e o contradicţie. Adică, să fim serioşi: un tip care scrie din postura unei tipe? Cine a mai pomenit aşa ceva..? Cuvintele unei femei ieşind pe gura unui bărbat? Da. Aşa că de ce nu şi Laptele negru al mamei? E cât se poate de plastic. Şi ştim cu toţii că în vremurile astea plasticitatea e la mare trecere şi apreciere. Oricum, mai târziu mi-am dat seama că totuşi nu era ceva ales aleatoriu. Subconştientul meu a făcut legătura dintre titlu şi ceva esenţialmente legat de blondă. Deci, da. Laptele negru, neapărat al mamei, că altfel suna porcos. Prea porcos pentru un . Celelalte titluri sunt la fel de aţăţâtoare.

SB: Revin la originile romanului: când ai simţit prima dată nevoia să scrii şi cum a încolţit ideea pentru Laptele negru al mamei?

Cosmin Leucuţa: Ideea mi-a venit într-o seară de august. Eram într-un bar, ţineam în poală o tipă, şi ea sorbea şampanie. De scris, scriu de la vârsta de 14 ani. Am un braţ de caiete studenţeşti pe care mâzgăleam cele mai groaznice poveşti. Acum nu le-aş arăta cuiva nici mort. Laptele l-am început în toamna de după facultate. Se voia o povestire de câteva zeci de pagini despre o relaţie ratată din prostie, dar am scăpat manuscrisul de sub control. După 3 ani aveam 1000 de pagini, mă dureau degetele şi aveam cearcăne.

Uneori, romanul mă trezea din somn să-l scriu. Vorbesc serios. Tresăream din somn la 4 dimineaţa, afară era frig şi ningea şi eu eram cu ochii cârpiţi de somn. Mă plimbam prin apartament cu mâinile întinse şi cu capul dat pe spate, ca un zombi, spre laptop. Eram sclavul lui. Uneori scriam fiindcă nu aveam ce face, alteori fiindcă nu puteam dormi. Uneori scriam treaz. Alteori fiindcă … mna, fiindcă aşa e scriitorul. Scrie pentru că TREBUIE să scrie. Primeşte 5 minute de viaţă pentru fiecare paragraf scris.

SB: Care a fost traseul de la scrisul pentru tine şi ţinutul manuscrisului la sertar, la participarea la concursul Adenium şi debutul tău ca romancier?

Cosmin Leucuţa: De publicat nu m-am gândit niciodată să public. Nu ştiu de ce, dar ideea asta mă ocolea, ca şi cum nu exista o asemenea opţiune. Singurul lucru mai rău decât să nu ţi se împlinească visele este să ţi se împlinească. Atunci ce dracu’ mai faci ? Dar nu ştiam asta pe vremea aceea. Aşa că am mai scris puţin. În liceu şi facultate scriam pe ascuns şi la un moment dat cineva (de obicei o tipă) afla de chestia asta. Eu o rugam să nu mai zică nimănui, că deh, eram un pic sfios. Şi, normal, se întâmpla ce se întâmplă de obicei când o femeie află de ceva: se ridica în picioare şi striga în gura mare „Bă, hai să vedeţi ce scrie ăsta !” (râde)

Mă citeau colegii şi prietenii, şi ne amuzam noi între noi. Apoi am cunoscut o tipă la un pahar (normal), şi după ce am băut şi al doilea pahar mi-a sugerat să încerc să public la vreo editură. Eram ceva de genu’ „wow, mie de ce nu mi-a dat asta prin cap?”. A doua zi am bătut Bucureştiul împreună, cu geanta plină de copii ale manuscrisului. Mi-am rupt umărul şi nimeni nu m-a publicat. M-am întors acasă şi am mai scris.

laptele-negru-al-mamei-cosmin-leucuta

SB: Deci nu ai ştiut dintotdeauna că vei fi un autor publicat…

Cosmin Leucuţa: Pe dracu’! (râde) Dar acum, că s-a întâmplat, ştii ce s-a schimbat? Absolut nimic.

SB: Chiar nimic? Nu ai sesizat nicio schimbare de atitudine în jurul tău?

Cosmin Leucuţa: Glumele cu scriitori s-au înmulţit. La fel şi apelativele, mai ales atunci când vor să-mi dea peste nas cu ceva ce nu are legătură cu scrisul. „Domnule scriitor, nu ştiu cum se întâmplă magia prin cărţile tale, dar aici treburile merg altfel …” Toţi au impresia că orice experienţă, indiferent de semnificaţia ei, poate constitui un bun subiect de roman, sau măcar o scenă decentă. Uneori au dreptate.

SB: Deocamdată, în mod public, nu am auzit decât laude la adresa cărţii. În particular, însă, poate ai primit şi critici sau comentarii negative?

Cosmin Leucuţa: Categoric. Dacă nu aş fi primit palme după cap, mi s-ar fi părut ciudat. Nimeni şi nimic nu e la adăpost de critică. Ia-l pe Dumnezeu, de exemplu. Unele tipe mai înverşunate ziceau că personajul principal nu e destul de veridic. Că nu are profunzime socială. Blonda are, cică, multe de spus, dar nu le spune nimănui, ci doar sieşi. Au fost şi unii care au înjurat-o pe blondă cu nervi autentici. Alţii se plângeau că nu am răbdare, şi o iau mereu pe scurtătură. Că sunt artificial. Că nu am un stil propriu. Totuşi, aveau cu toţii încredere că voi ajunge în final un mare romancier. (râde) Dar e ok. Trebuie şi din astea, că altfel laptele nu ar fi la fel de dulce.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 314