Andrei Huțuleac spunea, într-un interviu, că poezia reprezintă o formă de catharsis: ”Să nu mai dau bani la terapeuți. Eu scot acolo tot ce e rău şi mă strânge, iar efectul e imediat – cum am terminat de scris, gata, nu mai am nicio problemă. E fascinant. Şi le public pentru că nciodată nu am înţeles oamenii care fac artă şi o ţin ascunsă în sertar. Bună, rea, kitschoasă, cum o fi, dacă e artă trebuie arătată. Altfel nu se poate împlini niciodată”. Totuși, mi-e greu să cred că cineva care scrie atât de bine face catharsis; în ceea ce mă privește, Andrei Huțuleac nu are nimic rău de arătat, dimpotrivă. Dacă ne gândim, fiecare facem catharsis când scriem, doar că rareori ceva frumos și linear iese din procesul nostru dezlănțuit al ideilor.
Cumva, mi se pare că stilul lui Huțuleac aduce puțin cu cel bukowskian. Interesant mi se pare cea de-a doua dedicație, care este mai degrabă, o pseudo-dedicație: M-am apucat de scris pentru o femeie și nici până acum n-am apucat să-i mulțumesc. Femeia este prezentă în trăirile poetului, întocmai ca și la Bukowski, iar dacă nu e prezentă, trimite semne și indicii cum că ar fi invizibilă.
Citisem în ”Meseria de a trăi” a lui Pavese următoarea afirmație: Se întâmplă ca o femeie să întâlnească o epavă şi să decidă să facă din ea un bărbat sănătos. Uneori, reuşeşte. Se întâmplă ca o femeie să întâlnească un bărbat sănătos şi să decidă să facă din el o epavă. Chestia asta îi reuşeşte întotdeauna. Putem deduce de aici că toate bucuriile și tristețile vin dinspre partea feminină, ea face ravagii indiferent dacă ești un sfânt sau un ticălos. Femeia, în viziunea lui Huțuleac, nu este o distrugătoare de vieți, ci o prezență constantă care fie împlinește iubirea, fie o spulberă în tăcere, fără mult zgomot. Cred că, pe lângă ideea femeii, există și cele 9 cercuri ale vieții prin care omul se învârtește, căutând speranța, idealul, liniștea.
Fiecare poezie reprezintă de fapt o poveste, de exemplu povestea unei hipnoze cu pendul în formă de Huț, povestea superiorității teoretice, povestea dragostei etilice, povestea suitei cu final tragic, povestea depresiei, povestea oamenilor singuri, povestea dialogului distrugător de dispoziție sexuală, etc.
Poeziilaprimamână reprezintă un volum în care viața este adânc disecată, și din această disecție curg constatări, sumare, rezultatul omului care își trăiește viața fiind și spectator și actor. Pentru că nu mă pricep atât de bine să descriu poezia în toate formele ei caleidoscopice, am ales două poezii care mi-au plăcut cel mai mult:
Iubește-o sincer.
Eu am făcut exact
cum mi-au zis piticii de grădină:
-Iubește-o sincer,
cum ar iubi-o și Bănică!
mi-au zis
și sincer am iubit-o
cum ar fi iubit-o și românescul nostru Elvis
numai că ea
mi-a făcut surprize, surprize
și m-am trezit într-o dimineață
singur cuc
și
cuc singur
am rămas
până-n ziua de azi.
Constatare poetică (despre relativitate)
Ca orice femeie care se respectă,
luna plină pare de la distanță
perfectă
Ca orice bărbat care se respectă,
Neil Armstrong a pus piciorul pe ea
și a înțeles
că are și ea craterele ei
Pentru achiziție:
Autor: Andrei Huțuleac
Titlu: Poeziilaprimamână
Editura: Karth
ISBN: 978-606-93657-4-8
Nr. pagini: 78
An apariție: 2014
Preț: 15 lei
sursa foto
