Anathema, de la death-doom la post-rock și new-prog

Anathema-Featured-band-pic

Fără să stau prea mult pe gânduri și fără să caut prin statistici, pot spune că trupele care ne-au vizitat cel mai mult în ultimii 24 de ani sunt Scorpions și Anathema. Vorbesc desigur despre muzică rock şi metal. M-am referit la aceste două formații din mai multe motive. Cel mai important dintre ele este acela că atât Scorpions, cât și Anathema veneau pe plaiurile mioritice, în momentul în care  spectacolele rock erau o raritate. Anathema au descălecat pentru prima dată în România în 1994, la Sala Polivalentă, în timp ce Scorpions în 1993. Mai mult, cele două trupe nu s-au limitat la concertele în București. Anathema a fost la Sibiu, iar Scorpions a cântat și la Craiova. Totuși, asemănările dintre cele două formații se opresc aici, motiv pentru care a trebuit să aleg o direcție. Nu a fost foarte dificil să mă îndrept spre Liverpool.

large

Obsesia mea pentru Anathema începe undeva în anul 2003, când Anathema lansau A Natural Disaster, un album ce anunța o trecere subtilă către sfere progresive, dar și o repoziționare în canonul post-rock (vezi God is an Astronaut, Lost in Kiev etc.). În dorința de a eticheta, anumiți observatori au asociat muzica de pe acest album cu ce făceau Coldplay la vremea respectivă. Nu este în totalitate o abordare greșită, însă ceea ce au făcut Anathema de la înființare și până astăzi reprezintă o formă de evoluție, un discurs recognoscibil. Nici albumul Weather Systems (2012) nu face excepție de la paradigma enunțată mai sus. Mai mult, șansele ca ,  Porcupine Tree și Anathema să formeze o triadă cresc din ce în ce mai mult cu fiecare nouă apariție discografică a băieților de pe Merseyside. Dar să vorbim puțin despre cum au evoluat lucrurile pentru Anathema.

paradise-lost

Povestea începe în 1990, în Liverpool, când cei trei frați Cavanagh (Vincent, Daniel și Jamie) împreună cu John Douglas și Darren White au format un grup doom-metal numit inițial Pagan Angel. Anathema, alături de Paradise Lost și My Dying Bride sunt pionieri ai subgenului în Marea Britanie. Doom-metal-ul este acea categorie a muzicii rock, în care predomină exacerbarea sentimentelor de neputință și de disperare, sentimente care sunt în consonanță cu chitarele cu acorduri joase și cu sunet gros. O bijuterie a doom-metal-ului, pe care au dat-o Anathema este A dying wish (The Silent Enigma, 1995). Această piesă anunța modificări organice pentru băieții din Liverpool, pe care doar Pythia le-ar fi putut anticipa cu acuratețe. Elemente prog, elemente de clean, toate rămânând încă sub domnia întunericului. Și uite așa se spărgea gașca doom a Regatului Unit. Paradise Lost o cotiseră spre electro –poate vom vorbi și despre ei într-o bună zi-, iar Anathema experimentau piscurile înalte ale muzicii progresive. Doar My Dying Bride au rămas fideli sonorităților de la începutul anilor 90.

 

După Alternative 4, album apărut în 1998, Anathema începe să scoată capul din underground, devenind o trupă luată în calcul pentru marile festivaluri din Europa şi nu numai. Din punct de vedere muzical, acest album este o capodoperă, incluzând poate cea mai bună compoziţie a fraţilor Cavanagh, Fragile Dreams. În 1999, Anathema vine cu un album conceptual, Judgement, urmat de A fine day to exit (2001) şi  A Natural Disaster (2003), album pe care britanicii experimentează şi în zona electro. Pentru mine, piesa Closer, de pe acest disc, rămâne unul dintre modurile posibile, în care o trupă se poate reinventa.

Weather_Systems

Au urmat şapte ani de tăcere discografică, însă plini de concerte. Albumul din 2010 (We’re Here Because We’re Here), produs de Steven Wilson de la Porcupine Tree, anunţă ceea ce spuneam încă de la începutul acestui articol: triada – Porcupine Tree – Anathema. Cuvântul care unește cele trei formații britanice, oricât de pretențios ar suna, este viziunea. Și Anathema privește întotdeauna spre următorul proiect, dorindu-și ca fiecare material să aibă elemente noi.   Iar cel mai recent material discografic, Weather Systems (2012), ne dă din nou socotelile peste cap. Sunt zone în care Anathema este cursivă (primele două piese de pe album), după care alunecă în ambiguități și în experimental. Asta nu este rău la o primă vedere, însă după mai bine de 15 ascultări atente lucruri nu par a se lega. E doar o opinie personală. Totuși, albumul se salvează cu un master-piece. Și aici mă refer la ultima piesă, Internal Landscapes. E genul ăla de cântec pe care l-ai asculta pe repeat în orice moment al zilei: în timp ce scrii, în timp ce desenezi, dar și în momentele în care mergi către serviciu.

Anathema au anunţat un nou disc pentru luna iunie. Se va numi Distant Satellites. Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie: ascultaţi acest album şi imediat mergeţi la Alternative 4, sau, de ce nu, la The Silent Enigma. Lucrurile bune merg în orice sens le-ai parcurge. Dar să nu anticipăm. Sigur voi vorbi şi despre Distant Satellites.

surse foto: http://www.peaceville.com/assets/anathema/Anathema-Featured-band-pic.jpg, http://data2.whicdn.com/images/22267877/large.jpg, http://www.paradiselost.co.uk/assets/images/band/paradise-lost.jpg, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/7/71/Weather_Systems.jpg

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010.