Şi uite-aşa o luăm de la-nceput…

Bună ziua şi bine v-am găsit. V-am regăsit – în cazul acelora care vor fi văzut măcar una dintre ediţiile TV „De ce-aş citi?” şi care, oarecum logic, frecventează SemneBune.

Cine sunt eu? Un om care încearcă să-i convingă pe alţii să citească. Iar dacă o fac deja – s-o facă şi mai abitir.

Am ajuns la literatură via Matematică-Informatică. Nu, mint. Am ajuns la literatură prin părinţii mei. Şi tot prin ei am ajuns la muzică, pictură şi orice altceva e frumos.

„Era frumoasă cum n-am mai văzut, şi uite-aşa o luăm de la-nceput”, spune Alexandru Andrieş într-unul dintre cele mai frumoase cântece ale lui.

Acum, aici, pentru mine, frumoasa e cartea.

 

Aşadar, de ce-aş citi?

De ce-aş citi ceva ce nu sunt obligat să citesc?

În şcoală ne obligă să citim. Acum au inventat şi clasa zero, ca să ne ia mai repede. Dă-i cu A, dă-i cu M, ma-ma, tata, o-i-oi, Ana-are-mere, Neamul Şoimăreştilor!!

Aşa începe. Citeşti manuale, citeşti notiţe, citeşti cărţi, culegeri, mai târziu cursuri… Bine, ce e obligatoriu, e obligatoriu, n-ai ce-i face. Dar pentru ce motiv în lume m-aş apuca să citesc o carte pe care nu mi-a cerut nimeni s-o citesc, nu mi-a băgat-o pe gât, nu mă ascultă din ea, nu-mi dă notă pe ea, nu risc să pic vreun examen dacă n-o citesc? Aşa, ca să dau bine în conversaţie, să agăţ mai uşor o tipă cu fiţe de intelectuală, să impresionez la un interviu de angajare? Să fim serioşi! Azi, dacă ştii cu ce se ocupa Beethoven – apropo, cică a murit atât de surd, săracul, încât ajunsese să creadă că toată viaţa a pictat -, dacă te-ai prins că Tolouse Lautrec nu e un meci de fotbal şi dacă eşti în stare să strecori replica „Dl. Vasilescu, I presume” – chit că nu ştii de unde vine – atunci toată lumea din jur cade pe spate. Ce-ţi mai trebuie?

 

Eu am reuşit să identific, până acum, 43 de motive pentru care merită să citeşti fără să fii obligat. N-o să vă prezint însă decât 39 dintre ele. Glumesc. 20. Bine, 10. Hai, 5.

Cinci răspunsuri pe bune la întrebarea „De ce-aş citi?”

 

Primul. Ca să te linişteşti că nu eşti nebun. Că nu eşti blestemat, deocheat, freaky, naşpa, defect, bulit. Sigur că acelaşi lucru poţi să-l afli şi din filme, dar acolo e o problemă: majoritatea personajelor sunt ATÂT de freaky încât nu-i nici o consolare faptul că tu nu eşti chiar aşa de dus cu capul. În cărţi, în schimb, întâlnim oameni ca noi, cărora le merge când bine, când rău, care trec prin momente penibile, ca şi noi, care au serioase îndoieli că viaţa lor e normală, ca şi noi, şi care, de regulă, ce să vezi?, supravieţuiesc. Trăiesc, există, îşi revin, trec peste. Fiecăruia dintre noi i se întâmplă, din când în când, câte o chestie despre care eşti tentat să spui: „Moşule, asta numai mie mi se putea întâmpla! Dracu’ m-a luat!” Nu, nu te ia dracul, decât, mă rog, dacă ţii neapărat să te ia, dacă te străduieşti, dacă perseverezi, atunci, da, te ia. Dar de regulă nu. Şi ASTA afli citind: că de la 1210 toamna au tooot trecut diverşi prin ce treci tu acum. Nu era tequila, era cidru, nu erau slim-uri, era narghilea, nu era breakdown, era năuceală, nu era dependenţă de calculator, era dependenţă de cal – adică tot aia, în esenţă. Şi, cumva, o scoteau la capăt. De-aia e bine să citeşti. Te calmează.

 

Doi. Ca să trăieşti o sută de vieţi în loc de una singură. Ca să fii, când şi cât şi cum vrea muşchii tăi, Căpitanul Nemo, Madame Bovary sau dl. Grey… Ăla cu 50 de umbre sau vicii sau ce-are el acolo. A!, dacă aveţi o viaţă absolut minunată, exact aşa cum vi-aţi dorit-o, strălucitoare, haioasă, relaxată, epică, marfă – atunci, nu, probabil că n-aveţi nevoie să vă identificaţi cu altcineva, să intraţi în pielea lui, să-i trăiţi trăirile, să-i suspinaţi suspinele. Dar dacă mai e, aşa, un pic de lucru la viaţa dv. ca să fie cea mai tare din parcare, n-ar trebui să daţi cu piciorul şansei de a fi profesorul Robert Langdon din Codul lui da Vinci sau Detectivul Arkadian din Sanctus. Asta ca să aleg două personaje din cărţi la modă, thrillere religioase amândouă, că nu-i musai să ne identificăm cu Ghilgameş sau cu Ulyse, deşi Ulyse a avut o viaţă destul de mişto, la urma urmei.

 

Trei. Ca să fii inteligent. Da’ ce, nu poţi fi inteligent şi fără citit? Ăăăă… mai greu. Poţi fi deştept, şmecher, ’oţ, dar nu inteligent, pentru că inteligenţa înseamnă, mai presus de orice, capacitatea de a face asociaţii libere de idei. Or, fără substanţa cărţilor, ce să asociezi? Hip-hop-ul cu Harelm shake-ul? Ştirile de la ora cinci cu ştirile de la ora 6?

Dar dacă citeşti… O pereche pleacă în vacanţă pe malul unui lac.
Lui îi plăcea să pescuiască, ea adora lectura.
Într-o dimineaţă, devreme de tot, când e apa liniştită şi peştele nebăgător de seamă, el plecă pe lac, prinse ce prinse, apoi se întoarse, lăsă uneltele în barcă şi se culcă la loc, mulţumit.

Când soarele se strecură pe fereastră, fu rândul ei să se trezească şi să plece cu barca. Vâsli puţin, apoi îşi deschise cartea.

După puţin timp, apare paznicul în barca lui:
– Vă amendez, pescuitul este interzis!
– Dar nu pescuiesc, nu se vede ?
– Poate că da, poate că nu, dar aveţi la dv. tot ce vă trebuie pentru pescuit!

– Dacă o faceţi, vă denunţ pentru viol, spuse calmă tânăra doamnă, fără să-şi ridice ochii din carte.
– Dar nu v-am violat!
– Poate că da, poate că nu, dar aveţi la dv. tot ce vă trebuie pentru asta.

Morala: Nu contraziceţi niciodată o femeie care citeşte!

 

Patru. Ca să ştii pe ce lume trăieşti.

În romanul „Arta conversaţiei”, al Ilenei Vulpescu, personajul principal, o fată care învăţa mult, spre deosebire de colegii ei, e întrebată de unul dintre aceştia:

– La ce-ţi foloseşte să înveţi atât?

– Ca să înţeleg cum merge lumea.

Vă daţi seama că, pentru colegul ăla era un răspuns de doi lei. „Să înţeleg cum merge lumea”! Ete, vax!

Dar ESTE un răspuns fundamental! Uitaţi-vă la TV şi pe stradă: e plin de oameni hotărâţi, dar care habar n-au pe ce lume trăiesc.

Şi, chiar când descoperă ceva interesant, nu înţeleg ce-au descoperit:

O blondă intră într-un supermarket ş vede un obiect strălucitor.
– Ce este chestia aia?
– Este un termos.
– Aha… Ce-i ăla un termos?
– Face ca alimentele reci sa fie păstrate reci, iar pe cele calde le menţine calde.
– Foarte tare!, spune blonda şi-şi cumpară un termos.
A doua zi, la serviciu, o colega o întreabă:
– Ce este chestia aia?
– Este un termos.
– Şi la ce-i bun?
– Face ca alimentele reci sa fie păstrate reci, iar pe cele calde le menţine calde.
– Foarte tare! Şi ce ai in el?
– O cafea fierbinte şi o îngheţată…

 

Cinci. Pentru că o carte, orice carte, e cel mai bun prieten cu putinţă.

Nu te trădează, nu te dezamăgeşte, nu te părăseşte, nu-ţi cere nimic şi nu te bate la cap. Nu trebuie s-o opreşti din vorbit: dacă vrei, citeşti doar un capitol, o pagină, o frază.

Am spus „orice carte”? Da, orice carte. Cel care citeşte Dan Brown sau Danielle Stelle este categoric câştigat faţă de cel care nu citeşte nimic. Şi nu există genuri minore. „Carrie” este un excepţional roman psihologic, în care Stephen King a ales ca personajul principal să aibă capacităţi paranormale. Putea să fie hacker şi să se răzbune pe cei care au provocat-o ştergându-le calculatoarele. Cine ar putea să spună că SF-ul e un gen minor dacă a citit măcar un roman de Isaac Asimov? Sau că romanul poliţist e un gen minor – dacă ai citit-o pe Agatha Christie?

Şi încă un lucru: nu există cărţi obligatorii. Există cărţi şi autori pe care AR FI BINE să le citeşti, dar nu obligatoriu. Esenţial e să citeşti.

În mod esenţial, un om se poate defini în două feluri: prin ceea ce are şi prin ceea ce este.

De ce-aş citi? Pentru A FI.

 

A citi. A citi pentru a trăi. A citi pentru a fi. A citi pentru a afla.

De citit, citim cu toţii. Dacă nu romane, poezii, eseuri, atunci manuale de specialitate, documentaţie profesională, instrucţiuni de folosire, o revistă, un ziar, televizorul… Da, citim şi televizorul, ce, nu-i aşa? Sunt atât de multe informaţii scrise pe micul ecran, că uneori nici nu mai eşti atent ce vorbesc oamenii ăia acolo, înghesuiţi între benzile de jos şi cele de sus, până şi-o lua cineva curajul să tragă şi o bandă diagonală.

Înţelegeţi, probabil, că mă învârt în jurul uneia dintre funcţiile esenţiale ale cititului, atât de universală încât cel puţin de asta nu se poate lipsi nimeni: informarea.

Dar informarea nu se poate opri la buletinul meteo, date despre trafic, ultima crimă la modă şi cât mai e benzina. Avem nevoie, în fiecare zi, toţi, de mult mai multe şi mult mai variate informaţii.

O formă sintetică, rapidă şi completă de a obţine informaţiile necesare, din varii domenii, este asigurată de dicţionare şi enciclopedii. În urmă cu doar câţiva ani, aceste două varietăţi editoriale erau alocate aproape exclusiv specialiştilor, studenţilor şi elitelor intelectuale. Astăzi, lucrurile sunt radical schimbate graţie presei – iată că mai face şi presa câte ceva bun. Standurile de ziare au fost invadate de dicţionare şi enciclopedii, care au devenit astfel un fenomen de masă. De altfel, despre misionarismul cultural al presei vom vorbi curând, pe îndelete.

Există, în zilele noastre – inclusiv pe Internet – dicţionare despre aproape orice, de la modă şi artă culinară până la filozofie şi management.

Dar nu cred că aţi auzit vreodată de un „Dicţionar universal al spionilor”! L-a alcătuit Alexandru Popescu. Cine este Alexandru Popescu? Istoric, etnolog şi diplomat. A publicat peste 20 de volume, unele în străinătate, multe dedicate culiselor istoriei.

Acuma, câte ceva despre spioni mai ştim şi noi, că doar am văzut o mie de filme de profil. Bine, ne-am prins că n-o fi chiar ca-n realitate, dar orişicât…

Dicţionarul lui Alexandru Popescu nu-şi propune să explice CUM se spionează (deşi include un glosar de termeni, o listă de site-uri şi una a celor mai importante servicii secrete), ci doar să inventarieze CINE. Este vorba despre nume celebre, sonore sau măcar publice. I-au ieşit la socoteală nici mai mult nici mai puţin de 660. Eu cred că putea să mai găsească 6, dar s-a ferit de comentarii răutăcioase…

Istoria lumii, mai bună uneori, mai puţin bună pe alocuri, s-a scris şi cu ajutorul spionilor. Veţi întâlni în această carte nume care o să vă lase cu gura căscată, celebrităţi ale artei şi ştiinţei despre care e normal să te întrebi „Ce le mai trebuia şi spionaj!?” Când au spionat pentru ţara lor sau pentru ceea ce am putea numi forţele binelui, n-avem de ce să ne ferim să invocăm buna intenţie şi, da, patriotismul. Când au făcut-o pentru duşmanii ţării lor, greu de găsit justificări. Vă las pe dv. să descoperiţi în care dintre aceste situaţii s-au aflat Ernest Hemingway, Marlene Dietrich, Voltaire, Josephine Baker sau… Maria Tănase! Simt că v-am trezit interesul… Aştept părerile dv.

 

O zi bună vă urează Tudor Călin Zarojanu

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: TC Zarojanu

TC Zarojanu
a studiat Matematică-informatică la Universitatea București. A fost îndrăgostit de lectură și a devenit scriitor, jurnalist, producător și realizator de emisiuni culturale.