Riverside – Shrine of New Generation Slaves (2013)

blacksun_routa

Am neglijat ceva timp rubrica Rockoco. Simţeam că nu mai am nimic de spus şi cumva nu voiam să repet cele spuse/scrise de alți cronicari. Cu toate acestea, nu am putut să nu observ că site-urile românești ce promovează muzica rock sunt din ce în ce mai multe și cu un conținut din ce în ce mai modest. Mai mult, ca să îl citez pe Adrian Deliu (traducător şi excelent cunoscător al scenei rock din România), voi spune că în România nu se mai face de multă vreme cronică de disc pe sursele media cu impact la marele public. Cu alte cuvinte, nu numai că Nirvana a scos metalul de pe MTV, dar manelizarea societății a început în primul rând cu eliminarea culturii (implicit a muzicii rock) din marile cotidiene. Apoi au urmat toate celelalte, despre care nu vreau să vorbesc în acest articol. Cel puțin așa au stat lucrurile în România.

Dar să nu deraiem. Au fost și alții care m-au convins că trebuie să mă întorc la . Unul dintre ei spunea că muzica rock va muri după ce nu vor mai fi cei de la Scorpions (vin acum a 23456-a oară în România). Apoi m-a intrigat Burzum. Da, e norvegianul ăla arestat pentru că a incendiat biserici. Voiam să ascult black metal, iar ultimul lui album nu e decât o fabuloasă compoziție ambientală. Sigur, nu e un album pentru societatea manelizată, dar dacă aveți chef, dați o șansă albumului Sôl Austan, Mâni Vestan (2013). Ultima, dar nu cea din urmă lamentare, am regăsit-o ascultând obsesiv albumul Routa (2010) al finlandezilor de la Black Sun Aeon. Este, de fapt, motorul care mi-a călăuzit scrisul din ultimele două luni. Vraja doom-metal este încă acolo și nu vreau să o scot din priză. Între timp s-au mai alăturat finlandezilor alte 4-5 nume, despre care vă voi vorbi probabil într-un articol viitor.

Și pentru că Mihai Pahonțu a deschis pe Facebook un topic legat de albumul anului, gândul meu s-a dus imediat către Shrine of New Generation Slaves (SONGS), al cincilea album de studio semnat Riverside. E drept că şi albumele semnate Avantasia sau Timo Tolkki (vedeţi articolul meu anterior) au însemnat ceva pentru anul 2013. Cumva, recenzia albumului Riverside porneşte de la această iniţiativă.

***

Pentru a-i cunoaşte şi înţelege mai bine pe rockerii polonezi, vom face puţină istorie a subgenului progressive. Unii spun că rădăcinile lui provin din Beatles şi Jefferson’s Airplaine. Alţii nu îl neglijează nici pe bătrânul Bob Dylan. Până în prezent, sunt recunoscute trei valuri ale rockului progressive. Primul şi probabil cel mai cea mai spectaculos a apărut în anii 70. Numele remarcabile pentru această epocă sunt King Crimson, Jethro Tull, Pink Floyd, Van der Graaf Generator, Yes, Rush, Chicago, Genesis ş.a. Multe dintre aceste trupe sunt britanice, însă au existat  mişcări interesante şi în Germania, Italia sau în Statele Unite. Câteva dintre aceste trupe s-au bucurat şi de un succes comercial peste aşteptări (vezi albumele Dark Side of  the Moon (1973) sau Tubular Bells (1973)). Un al doilea val, nu atât de spectaculos şi fără prea mare succes în zona mainstream, îl regăsim după anul 1980. Unii specialişti l-au numit rock neo-progressive. De reţinut ar fi doar grupul britanic Marillion, care activează şi în ziua de astăzi. Cel mai recent val se întinde de la începutul anilor 90 şi continuă chiar şi după anul 2000. Trupele reprezentative (Dream Theater, The Mars Volta, Opeth, Porcupine Tree, Ayreon, Tool) se revendică din trupa canadiană Rush. Practic, progressive-metal-ul a luat faţa rock-ului progressiv clasic la începutul anilor 90.

Mike_oldfield_tubular_bells_album_cover

Elementele definitorii ale acestui gen muzical – fie el rock sau metal – constau în renunțarea la succesiunea strofă-refren din rock-ul clasic (ACDC, Aerosmith, Scorpions etc.) și în dezvoltarea unor albume de tip conceptual. Se merge foarte mult pe improvizație și apar instrumente care nu erau specifice rock-ului. Cele mai multe dintre acestea provin din jazz, dar există și instrumente tradiționale sau care țin de folclor. Aici, cel mai bun exemplu ar fi Jethro Tull. Versurile acoperă o paletă extrem de largă. De la probleme sociale (vezi The Wall sau Selling England by the Pound), până la avangardă literară (albumul 21st Century Schizoid Man – 1969 – al celor de la King Crimson anticipează cu câțiva ani mișcarea cyberpunk). Se renunță la temele clasice precum iubirea romantică (romantic în sens comercial) și suferința din dragoste. Se spun și se creează povești (Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory, Dream Theater, 1999). Şi, poate cel mai important aspect, vizibil mai ales după anii 2000, este nişarea subgenului progressive. Internetul lucrează aici în favoarea muzicianului.[i]

 ***

I-am descoperit pe Riverside acum vreo doi ani. Tocmai avuseseră concert în Bucureşti. O prietenă îi elogia şi nimic din ce spunea ea nu era greşit . Aveam să mă conving despre asta acum câteva luni, la al doilea concert din Capitală al polonezilor. De la început, mi-a plăcut să cred că Riverside este Dream Theater-ul Estului. Au toate elementele pentru o trupă din liga mare a progressive metal-ului. Motivele pentru care susţin concerte cu 800-1.000 ţin tot de nişare. Dar asta nu e neapărat un lucru rău.

Nu vă voi plictisi cu alte clasificări de genuri şi subgenuri. Chiar membrii trupei spuneau într-un interviu –cu multă modestie –că ei se consideră doar o trupă rock. Tot acolo afirmau şi că există un consens Riverside în ceea ce priveşte cea mai valoroasă trupă din istoria muzicii. Aţi ghicit desigur că e vorba de Pink Floyd (aici nu cred că există dubii).[ii]

Shrine+of+New+Generation+Slaves

Dar să ne întoarcem la Riverside. Pe toate cele cinci albume (Out of Myself, 2003; Second Life Syndrome, 2005; Rapid Eye Movement, 2007; Anno Domini High Definition, 2009; Shrine of New Generation Slaves, 2013) regăsim un echilibru între ludic şi tehnic. Altfel spus, trupa nu exagerează nici la capitolul emfază, dar nici la capitolul de matematică a muzicii. Mariusz Duda (voce şi bass) şi colegii săi şi-au găsit drumul, iar o ureche fină va şti să recunoască sound-ul Riverside. Versurile în limba engleză sunt iarăşi un avantaj pentru o recunoaştere internaţională în nişa progressive.

Ce este nou pe ultimul disc faţă de precedentele? În primul rând nu mai avem neapărat o structură conceptuală, piesele putând fiecare să funcționeze de sine stătător. De data asta ludiciului și tehnicului i se alătură relaxarea și simplitatea. La fel, versurile se deplasează dinspre sine spre sinele social. Riverside atacă probleme precum supercifialitatea societății contemporane sau tentațiile artificiale ale acesteia. Titlul albumului este și el în concordanță cu cele enunțate mai sus. Și, pentru a reveni la ideea enunțată în interviul mai sus amintit, voi spune că Shrine of New Generation Slaves nu este și nu se vrea a fi o bucată de metal progressive. Este pur și simplu o bijuterie rock fără floricele inutile, cu întoarceri subtile în anii 70, dar și cu multe reprize acustice.

Vocea lui Mariusz Duda este mai vie ca niciodată, iar chitara lui Piotr Grudzińsk face ce vrea cu mintea iubitorului de muzică de calitate. Mulți comentatori de pe sursele străine (de încredere, spun eu) compară acest album cu relaxarea din ultima vreme a suedezilor de la Opeth. E un punct de vedere interesant, dar nu trebuie luat ca literă de lege.[iii]

Riverside nu se tem să fie melancolici acolo unde cântecul o cere și nu vor să își ascundă influențele (Marillion, Dream Theater, Pink Floyd). Cu influențele la mal (riverside, engl.), polonezii se reinventează cu fiecare notă.

Aș remarca forța piesei Celebrity Touch, o forță în oglindă cu All Right Now de la Free (Long Live the 70’s!), dar și accentele -progressivo-melancolice regăsite în Feel Like Falling și mai ales în Escalator Shrine (foarte greu de tradus acest titlu). Ultima piesă de pe disc, Coda, funcționează precum un haiku japonez pentru întregul disc. Dacă după primele cinci audiții m-am temut să spun că este cel mai bun material discografic marca Riverside, acum, după mai bine de douăzeci, lucrul acesta devine o certitudine.

Este timpul ca o echipa din Est să câștige Liga Campionilor! Măcar în rock-ul progressive, dacă la fotbal nu a mai rămas decât Zenit Sankt Petersburg. Zenitul vine de la Varșovia. Și nu se va opri în următorii douăzeci de ani. Există viață și după Scorpions!


[i] http://en.wikipedia.org/wiki/Progressive_rock

[ii] http://www.metalfan.ro/en/interviuri/riverside-interview-5782.html

[iii] http://www.sputnikmusic.com/review/54940/Riverside-Shrine-Of-New-Generation-Slaves/

surse foto: aici,  aici şi aici

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.