Drumul telegrafului

Sunt mare fan al celor de la . Iubesc versurile lui Knopfler și instrumentalele lor sunt printre cele mai bune pe care le-am auzit vreodată.

Acum câteva luni, în timp ce lucram la ultimul roman, eram într-o mică pană de idei. Așa că mi-am turnat ceva într-un pahar, și am pornit , ultimul avanpost al inspirației (pentru mine, cel puțin). Romanul la care lucram era unul de călătorie, ceva foarte Kerouac-ian, și întâmplarea făcea că shuffle-ul a sărit exact la o melodie despre un drum.

Sau, ca să fim corecți, pe melodia drumurilor.

Vorbesc despre epicul , melodia de aproape 15 minute a trupei , pentru mine echivalentul Simfoniei a IX-a a lui Ludwig Van în materie de melodii rock, ceva atât de sublim și atât de intim legat de tot ceea ce mie mi se pare că reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) trecutul nostru pentru noi, încât aș recomanda-o și școlarilor înaintea oricărei ore de istorie. Luată de pe albumul lor Love Over Gold … ei bine, cred că nu mai e nevoie să spun nimic în plus, decât că trebuie să îți pregătești simțurile pentru un festin.

Asta este melodia:

Pe baza melodiei și a stărilor pe care mi le-a indus în după-masa aceea, am scris un fragment. Acest fragment a devenit între timp o scenă esențială, a devenit scena aceea în care romanul îți dezvăluie – doar pentru cele 2 minute cât îți ia să îl citești (fragmentul, adică) – sufletul lumii, așa cum îl văd personajele poveștii: vechi, ruginit, plin de răni, dar și de căldură și speranță, și substanță, fiindcă nimic atât de durabil ca lumea nu e sterp și superficial.

Iată și fragmentul:

Sofia încetă să mai vorbească, iar Paul încetă să mai asculte. Nici măcar nu se auzea. Tot ce se auzea era vuietul motorului. Soarele se mai calmase, nu mai ardea cu puterea lui obișnuită. Stepa goală se transformase în dealuri împădurite.

Sofia își sprijinea brațele pe marginea portierei, iar capul și-l lăsa să atârne pe pielea arsă de soare. Se însera.

Pe partea dreaptă a drumului, erau înșirați până la orizont stâlpi de telegraf înnegriți de timp și mâncați de carii. Firele de telegraf lipseau. Fuseseră convertite în cine știe ce cabluri superconductoare. Lumea veche dispărea început cu încetul, chiar din fața ochilor lor. Totul de pe acea șosea fusese schimbat, totul, mai puțin acei stâlpi de telegraf.

Sofia își închipui … ba nu, nu era închipuire. Își amintea, ca și cum fusese acolo aievea. Făcea parte din trecerea vremurilor.

Erau câțiva oameni prăfuiți care călătoreau prin ținuturi prăfuite, înainte de telefoane mobile sau de rețele de socializare, înainte de mașini cu motoare V8 sau de mall-uri, înainte de fotografii color sau filme mute.

Înainte de stâlpi de telegraf.

Călătoreau cu câte o desagă în spinarea încovoiată de greutate și, la un moment dat, așa cum se întâmpla în momentele de cotitură din istorie, unul dintre ei s-a oprit, și ceilalți i-au urmat exemplul. Au construit o casă, apoi mai multe. Una lângă alta, ca să nu se simtă singuri. Așa s-au născut străzile.

Au început să lucreze pământul și să întemeieze o mică comunitate. Au început să construiască biserici și să se roage în ele. Să se căsătorească în ele.

Femeile au născut copii, iar bărbații munceau de dimineața până seara să le pună haine pe spinare și mâncare în farfurii.

Înainte de stâlpii de telegraf.

O parte din oameni au îmbătrânit. Atunci au împrejmuit cu gard un loc de la marginea orășelului, și au atârnat la intrare o pancartă pe care scria CIMITIR. Apoi au început să moară și să fie îngropați acolo.

Au apărut băncile și școlile. Armele și hârtia. Minciuna și lăcomia și trenurile. Toate s-au adunat acolo, ca piese esențiale dintr-un puzzle care nu avea să fie terminat niciodată.

Apoi au apărut stâlpii de telegraf.

Mai târziu cărămizile au fost aliniate una lângă alta, și una deasupra celeilalte, și au format ziduri roșii. Zidurile au format încăperi, și încăperile au fost acoperite de grinzi de lemn. Aceleași grinzi, din același lemn din care erau făcuți stâlpii de telegraf.

Coșuri înalte, care atingeau cerul albastru au fost înălțate, și din ele a început să curgă fum negru. Și fumul a înnegrit cerul, și hainele oamenilor. Bărbații au lepădat hamurile agriculturii și au devenit industriași. Unii purtau salopete albastre. Alții purtau salopete gri. Șepci și ochelari de protecție. Mănuși pe mâini și creioane după ureche. Au fost și accidente, nu se putea fără. Din când în când unul dintre bărbați ajungea acasă minus un braț sau minus un picior. Uneori câte unul ajungea acasă minus răsuflare. Se mai întâmpla. Atunci era dus pe brațe în locul acela de la marginea orașului. Cei care veneau în urma lui plângeau, și își țineau șepcile în mâini și lacrimi le curgeau pe obraji.

Iar stâlpii de telegraf vegheau și asupra acestui lucru.

Îi vedea pe oameni, întorcându-se acasă într-o seară de vineri, înghesuiți în mașinile ieftine, cu scoarța lor mâncată de rugina ascunsă sub vopselele mate și morocănoase.

Radiourile bârâiau nervoase, știri monotone și muzică melancolică. Mașinile circulau bară la bară, și cineva, o femeie tânără și plictisită, la fel ca și Sofia, stătea cu capul pe brațele ei obosite, și poate se gândea și ea la stâlpii de telegraf pe lângă care mașinile treceau lent.

Toți ajungeau acasă seara târziu, la nevestele lor singure și la haitele de copii înfometați.

Cu toții erau murdari, și când își dădeau jos ochelarii de protecție, se vedeau inele de piele curată în jurul ochilor, iar apoi restul feței era murdară de praf și funingine. Erau obosiți, dar asta era viața în vremea stâlpilor de telegraf.

Apoi a venit războiul, și bărbații au lăsat ciocanele și presele și au pus mâna pe arme. Femeile le-au luat locul în fabrici și uzine, și unele nu s-au mai întors niciodată la viața de casnică.

Bărbații au luptat. Cerurile s-au întunecat, și au rămas așa ani la rând. Și orizonturile au bubuit, și sângele a curs din abundență, iar stâlpii de telegraf știau asta. Ei le spuneau oamenilor cât mai aveau de îndurat. Bărbații au luptat, iar o parte din ei au murit, dar o parte s-au întors, și au plâns de bucurie atunci când au trecut iarăși pe lângă stâlpii aceia de telegraf, fiindcă știau că s-au întors acasă.

Stâlpii de telegraf au anunțat dinainte venirea lor. Femeile și copii lor, de-acum crescuți, dar și o parte care încă nu își văzuseră tații, i-au întâmpinat.

S-au îmbrățișat și pentru o vreme, a fost bine.

Apoi a venit șomajul. Mulți bărbați și multe femei au fost trimiși acasă cu păreri de rău în loc de plată cinstită pentru muncă cinstită.

Vremurile grele au întunecat iarăși cerul, l-au făcut gri. Au venit ploile și frigul, și praful s-a ales de agoniseala oamenilor.

Păsările, ele singure au putut zbura departe de toate acestea.

Păsările de pe stâlpii de telegraf.

Au plecat și au luat cu ele cântecele, lăsând doar un cer pustiu și gri în urma lor. Doar tăcerea.

Oamenii s-au descurcat cum au putut. Au strâns din dinți, și au mai condus pe mulți dintre ei la locul acela de la capătul orașului. Au devenit mai deștepți, și au îngenuncheat natura. Au stârpit războiul și l-au coborât pe Dumnezeu pe pământ, lângă ei, să îndure și el în țărână.

Doi oameni, un bărbat și o femeie se plimbau pe marginea drumului, și el îi spunea ei că voia să o ia de acolo, să o ducă în alt loc, undeva unde nu era decât fericire, dar că trebuiau să plece repede. Ea îl săruta și îi spunea că locul lor era acolo, exact acolo unde stăteau. Nu exista nicăieri un loc mai bun pentru carnea și pentru sufletele lor. Vântul le sufla prin păr, și ea își lăsa capul pe umărul lui.

Iar stâlpii de telegraf erau tot acolo, veghind asupra lor.”

Sursă video: aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Ambasador & Editor SB @ Timișoara

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.

Număr articole publicate : 20