Aştepta pe celălalt trotuar schimbarea semaforului. Cu trupul împovărat de straturile chimonoului, lăsând să se ghicească porţiuni de piele albă, imateriale aproape. Avea ochii tulburi de iubiri netrăite, gura secătuită de setea săruturilor, trupul uscat de dor. Privea cu pleoapele aproape căzute, ruptă de realitate, cu chipul răscolit de tristeţe. Deşi nu mai ploua, îşi apăra graţioasa coafură sub pânza umbrelei. Din podoabă se iveau obraznici lobii fini ai urechilor. Obrazul îi era înveselit de pata de culoare, roşie şi cărnoasă, cât o cireaşă, care parcă te îndemna să te înfrupţi pe săturate.
Împinsă de valul de oameni, a început să traverseze strada, călcând pe aer, de parcă n-ar fi purtat saboţii grei de lemn, iar corpul n-ar fi ţinut cont de gravitaţie. Pe braţul stâng purta un săculet de pânză pe care era imprimat o reproducere a picturii Fata cu cercel de perlă. A trecut pe lângă mine fără să privească, continua să-şi urmărească firul destinului, sub pleoapele căzute. Oare ce tristeţi o întunecau într-atât, oare ce iubiri o zdrobeau, ce îi făcea înfăţişarea palidă atât de tulburător de frumoasă.
Aş fi vrut să întind mâna să o ating, să mă conving că este reală. Nu o himeră desprinsă din filele unei cărţi. Mi s-a făcut teamă, dacă era doar în imaginaţia mea?! Să fi fost cu adevărat o gheişă, o muză în slujba unui pictor, o fată cu un cercel de perlă într-un colţ de realitate?