Trei evenimente din ultimele două săptămâni m-au pus pe gânduri şi m-au determinat să mă întreb dacă aşa o naţie mică nu are un orgoliu cam mare şi cam nejustificat. Primul eveniment, unul personal: după ce am citit cronici, să le zicem, variate despre ultimul volum semnat de istoricul Lucian Boia, De ce este România altfel?, mi-am înfipt dinţii în scrierea propriu-zisă, pregătită pentru ce e mai rău: furie şi angoase, ultimatumuri şi sentinţe. Hell hath no fury like a woman scorned părea să fie mic copil pe lângă Hell hath no fury like an intellectual scorned. Nu am resimţit greutatea sentinţelor sau furia, dar am simţit dezamăgirea unui om care a aşteptat destul de mult să se întâmple ceva, unul dintre oamenii pentru care ultimii 20 şi ceva de ani de tranziţie spun ceva despre ritmul românesc de adaptare şi evoluţie.
Am detectat fără probleme semnele de întrebare, nu neapărat sentinţe, unul dintre acestea fiind chestiunea naţionalismului bombastic, reapărută pe firmament în ultimele două săptămâni, o dată cu al doilea eveniment sus-menţionat, povestea ireal de umflată a adolescentei din Covasna. Nu cred că aţi uitat: o elevă de liceu cu ceva de spus, un pic de teribilism şi un telefon cu care să îşi fotografieze buzele ţuguiate şi banderola de pe frunte, un extremist nebun (care a fost ungur în povestea asta, dar în altă poveste, poate fi român, fără probleme, manifestările violente de tip extremist nu sunt o caracteristică a poporului maghiar, ci a prostiei) şi toată şarada care a urmat, cu pagina de Facebook (54.816 like-uri când scriu acest articol), titluri de presă sforăitoare (preferatul meu: „Evenimente cultural-patriotice şi marş de susţinere pentru “eroina tricolorului” – Sabina Elena”, în stil Cântarea României), comentariile extremiştilor noştri şi atmosfera beligerantă, plus teorii ale conspiraţiei şi diverse ameninţări în dulcele stil de mahala, nelipsit reprezentaţilor sfintei naţiuni, excelenţi mânuitori şi măcelari ai limbii române.
Între agitaţia de presă veche şi nouă, în jurul poveştii din Covasna, şi nedumeririle mele, am dat peste următorul pasaj, în volumul semnat de Lucian Boia:
„Încă de la crearea României, la 1859, s-a exclus formula federală sau autonomistă. Deşi ar fi fost firească. De fapt, tocmai fiindcă era prea firească, şi manifestându-se teama unei dezmembrări, s-a considerat că diversele provincii trebuiau cât mai bine sudate, nu lăsate în voia autonomiei. Modelul imitat a fost organizarea administrativă a Franţei, cea mai centralizatoare ţară din întreaga Europă. Nu regiuni autonome, ci judeţe conduse de la centru, prin prefecţi. Stat unitar, da, încă o dată. Dar naţional? Da şi nu. România era mai „naţională” decât toate statele succesoare ale Austro-Ungariei, mai puţin, fireşte, Austria şi Ungaria, care fuseseră reduse la minimum, „răzuite” de tot ce depăşea teritoriul lor strict naţional. Cehoslovacia, Iugoslavia şi Polonia erau, fără dubiu, state multinaţionale; de aceea, nici nu au rezistat între frontierele lor iniţiale. În România Mare, 71,9% din populaţie era etnic românească potrivit recensământului din 1930. Ceea ce însemna totuşi 28% minorităţi, proporţie deloc neglijabil. Un profil nu tocmai strict naţional se contura în provinciile alipite. În unele dintre ele, românii depăşeau nu cu mult pragul majorităţii absolute: Transilvania propriu-zisă: 57,6% români (29,1% maghiari, 7,9% germani); Banat: 54,3% români (10,4% maghiari, 23,8% germani); Crişana şi Maramureş: 60,7% români (23,1% maghiari, 4,8% germani); Basarabia: 56,2% români. În două provincii, românii nu aveau decât o majoritate relativă; Bucovina, 44,5%; Dobrogea, 44,2%. Procentele erau încă mai puţin favorabile românilor în ce priveşte populaţia urbană. La oraşe, ungurii şi germanii depăşeau net populaţia românească în toate regiunile care aparţinuseră Austro-Ungariei; în Transilvania, românii nu reprezentau decât 35,9% din populaţia citadină, în Banat – 35%, în Crişana şi Maramureş – 33,1%, în Bucovina – 33%; în Basarabia erau 31%. Dar şi în Moldova, populaţia românească nu se ridica la oraşe decât cu puţin peste 70% (evreii reprezentând 23%). Pentru a nu lungi discuţia: stat naţional sau multinaţional?” (Lucian Boia, De ce este România altfel?, Humanitas 2012)
Am păstrat şi transcris tot pasajul pentru că este relevant în întregime, dat fiind faptul că tratează două aspecte esenţiale: ponderea minorităţilor în regiunile sensibile, de tipul Transilvaniei şi Basarabiei, şi ponderea minorităţilor în spaţiile urbane, care se presupune că sunt spaţiile generatoare de activitate intelectuală şi evoluţie culturală. Pasajul ridică o întrebare pe care nu am formulat-o în minte cu claritate, până acum: este posibil ca unitatea naţională propovăduită cu fast şi pompă, în manualele de istorie, în media, în biserici şi crâşme, să fie un pic supraestimată? Ar fi fost poate mai isteţ să acceptăm din start ideea unui stat multinaţional, organizat pe baza formulei federale, în care presiunea identităţii naţionale nu ar fi fost atât de mare şi ar fi lăsat spaţiu pentru dezvoltare culturală şi identitară într-un context cosmopolit. Imaginaţi-vă România împărţită în mod convenabil, iar fiecare regiune să aibă un centru cultural puternic, cu specific în funcţie de influenţele pe care le acceptă şi le îmbrăţişează. Acesta ar fi un peisaj interesant, într-adevăr. A nu fi înţeleasă greşit, nu minimizez diversele preluări teritoriale istorice şi efectele lor asupra populaţiei majoritare. Mă întreb doar dacă nu cumva ar fi mai înţelept să schimbăm un pic abordarea naţională(naţionalistă) şi să ne concentrăm asupra românismului faptic, nu verbal? Mă refer la respectarea şi susţinerea statului, însuşirea corectă a limbii române, alegerea înţeleaptă a clasei politice şi asumarea responsabilităţilor proprii.
Ajung astfel la al treilea eveniment care mi-a atras atenţia şi m-a amuzat teribil. Un cuplu de prieteni dragi mie se plimba 
prin Londra, de ziua Sfântului Patrick (Sfântul Patriciu, sfânt patron al Irlandei, sărbătorit pe 17 martie). Agitaţie pe străzi, lume colorată, iar parada de Sf. Patrick semăna mai curând cu o paradă de Mardi Gras în New Orleans. Pe lângă irlandezii verzi şi scoţienii în fuste, pe care se aşteptau să îi vadă în parada tradiţională, amicii mei şi restul turiştilor nu au ratat nici pakistanezii, negrii, indienii coloraţi care sărbătoreau cu fast, cot la cot cu moştenitorii de drept ai sărbătorii, purtându-şi culorile şi specificul. În marele şi mândrul Regat Unit al Marii Britanii, care nu a mai fost aşa de orgolios.
Zic şi eu.
A.
Surse foto: http://www.libhumanitas.ro şi Dănuţ Rugină