Am fost atrasă de Pascal Quignard o dată cu lectura romanului cu care se pare că a dat lovitura în 1991: Toate diminețile lumii. Stilul în care Quignard așază cuvintele pe hârtie mi-a adus aminte de Rimbaud și de geometria perfectă a lucrurilor care ne înconjoară, pentru că Quignard exact așa procedează și în romanul Umbre rătăcitoare (2002): autorul inserează mici capitole referitoare la istoria Greciei antice (care se pare că l-a fascinat pe autor) și la societatea colectivistă franceză, toate îmbinate cu un stil livresc straniu, fantomatic.
Romanul Umbre rătăcitoare vorbește în mare parte despre puterea de a scrie și despre societatea contemporană. Despre faptul că a scrie nu este o alegere, ci un har dăruit la naștere, așa cum cărțile ne schimbă lumea fără să fie nevoie ca cineva să ne închidă într-o bibliotecă ca să descoperim plăcerea lecturii. Nu putem forța cu nimic existența sau inexistența acestor lucruri venite din substraturile ființei. Scriitura lui Pascal Quignard este într-adevăr sumbră, ca o pată obscură pe o foaie velină, ea înfățișează în câteva pagini o parte din bogățiile lumii cu mici trimiteri către istorie și plăcerea de a aprofunda adevăratele lucruri care nu reprezintă umbrele rătăcitoare ale acestei lumi: lectura și cunoașterea de sine; deși întunecat, stilul captivează și pune sub lumină o altfel de lume a gândurilor, un altfel de aranjament al pilonilor care stabilesc cu desăvârșire ceea ce urmează să prindă viață sub tipar: umbrele neumbre care există și se întâlnesc cu sinele, o dată ce acesta se apropie de sfârșitul călătoriei numit viață. Faptul că la Quignard primăvara are titlul de erou unic al poveștilor oamenilor transmite faptul că oamenii vor spera întotdeauna într-un început, că începuturile deschid noi căi, dar și fundături: declinul unei societăți și poate că toate aceste direcții depind de felul în care primăvara poate fi un timp al eroilor. La Quignard vremea eroilor pare să fi apus. Scriitorul nu mai crede într-o salvare a idealurilor, a valorilor și nici o reclădire a piramidei care stă la baza societății. Un fel de involuție din ce în ce mai pregnantă, o diferență enormă între cei socotiți a fi cei vechi și umbrele rătăcitoare reprezentate de societatea consumeristă a anilor 2000.
Romanul poate fi considerat un dor de vremurile Greciei antice și de străbunii civilizațiilor ai căror eroi au fost, o aducere aminte cu dorința de a salva ceva din prezent. Tonul pesimist care se face auzit dincolo de draperia scrisului (impresia mea este că Quignard refuză cu desăvârșire să se audă pe sine însuși scriind ) aduce sub același acoperiș sentimentul că dincolo de marea trecere nu mai este nimic de văzut, că nici însăși moartea nu poate fi simțită sau văzută. Că totul e iluzie pură, că totul se năruie dinainte de a se fi întâmplat, și cu toate astea, în opinia lui Quignard, moartea este unica ispită reală a omului.
” Te loquor absentem,
Îți vorbesc ție, care lipsești.
Orice-aș numi, vocea mea te numește pe tine, cea nepereche.
Nicio noapte nu urcă fără tine.
Nicio zi nu se înalță.
Despre Hieron din Siracuza se spunea: Nu-i lipsește,
pentru a fi rege,
decât regatul. ”
Autor: Pascal Quignard
Editura: Humanitas
ISBN: 973-50-0764-9
Număr pagini: 165
An apariție: 2003
Traducător: Emanoil Marcu
poza