Constituţia României, Articolul 30, paragraful (1): Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
În alte circumstanţe, nu aş fi scris acest articol. Aş fi considerat că incidentul de la Muzeul Ţăranului Român a avut suficientă acoperire media, iar ONG-urile de ambele părţi produs destulă agitaţie în jurul subiectului, încât să fiu redundantă. Două lucruri m-au determinat să mă răzgândesc: ipocrizia şi apatia. Ipocrizia formatorilor de opinie şi a celor care au speriat o mână de oameni nevinovaţi, într-o sală de cinema, pe de o parte, apatia statului, în privinţa acestui capitol (în condiţiile în care Muzeul Ţăranului Român funcţionează în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional), pe de altă parte.
Documentându-mă pentru acest articol, am descoperit un editorial, semnat de domnul Dan Tomozei (Jurnalul Naţional), în care m-a pus pe gânduri o frază: „Îndrăzneala Ambasadei SUA la Bucureşti de a participa la întinarea Muzeului Ţăranului Român, un loc născut din istoria şi suferinţa rădăcinilor neamului nostru, este o nouă palmă dată pe obrazul prea ascultător şi supus al României.” Evident, am puricat programul Noului Cinematograf al Regizorului Român, în căutarea acelor producţii care s-au „născut din istoria şi suferinţa rădăcinilor neamului nostru”, pentru că mi-aminteam că acest cinematograf difuza filme diverse, al căror criteriu de selecţie era valoarea estetică, nu cea propagandistă, „întru propăşirea neamului”, în acelaşi registru niţel lemnos şi pompos, care i-a îndepărtat pe elevi de Mihai Eminescu, „poetul tuturor românilor”. Nu mi-am putut înfrâna zâmbetul ironic, descoperind în program filmul Rocker (în regia lui Marian Crişan, proaspăt lansat), povestea tatălui rocker, în vârstă de 45 de ani, îngrijorat până peste cap pentru siguranţa fiului său dependent de droguri (deja simt parfumul de mâna maicii domnului, în pridvor, şi aud oile coborând pe deal, în timp ce citesc descrierea), o producţie care se anunţă a fi foarte interesantă şi care va combina în mod armonios rock-ul şi elemente bucolice, din satele răsfirate munteneşti (??)
Legătura între păstrarea spiritului intact al ţăranului român şi Carnage (2011, Roman Polanski) o fi faptul că actorul 
Cristoph Waltz e austriac, iar imperiul austro-ungar şi ţăranul român au avut multe de împărţit într-un moment al istoriei? Ar fi singura posibilă, dat fiind faptul că cele patru personaje sunt nişte newyorkezi nevrozaţi şi ultra-civilizaţi, până la loc comanda. Sau poate s-a descoperit că John Travolta (Brutele, 2012, difuzat pe 28 februarie la MŢR) are un stră-străbunic din Bereşti, Bacău? Programul Noului Cinematograf nu m-a lămurit în privinţa unui tipar de selecţie pentru filmele difuzate, din perspectiva tematicii, care să justifice reacţia extremă (şi înfricoşătoare) a indivizilor aflaţi în sală, a ONG-urilor cu denumiri un pic cam umflate, în numele Domnului şi al sfintei familii rurale. M-a convins că difuzează filme bune, dar nu că difuzează filme despre păstrarea identităţii intacte a ţăranului român, aşa cum l-am învăţat din manuale comuniste şi scrieri propagandiste. Buun, în condiţiile astea, The Kids are Allright nu ar fi trebuit să fie scos la tablă şi taxat pentru mesajul transmis, nu? Mă întreb şi eu, poate mă înşeală logica, dar totuşi… Am văzut filmul acum ceva vreme. Nu iese în evidenţă cu nimic: nici imagini scandaloase, nici mesaje scandaloase, nimic ieşit din comun. Din contră, este nimic mai mult decât basmul modern, american, în care oamenii sunt propriii duşmani şi care găsesc buna cale a înţelegerii şi iubirii faţă de aproapele (mai aproape e spiritul creştin decât gaşca din sala de la MŢR) etc. etc., la final. Sunt curioasă cum ar fi reacţionat acei indivizi, dacă Noul Cinematograf al Regizorului Român ar fi difuzat un Almodovar suculent! Ipocrizia
Apoi, intervine chestiunea apatiei. Ca cetăţean simplu, (va suna demagogic) plătitor de taxe, votant, membru al societăţii, mă duc într-o zi la cinematograf (reţineţi, proiecţia nu a avut loc în muzeul propriu-zis, printre costume populare linguri de lemn), să văd un film. În sala respectivă, o mână de invidizi (majoritatea bărbaţi, cu ceva mai multă forţă fizică decât mine) încep să urle fără control, către mine, martorul înmărmurit, şi să-mi ameninţe siguranţa personală, pornind de la premisa că ori sunt lesbiană, ori sunt o simpatizantă deci, implicit, un reprezentant al speciei care nu se încadrează în limitele respectabile. Nu ştiu alţii cum sunt, dar când cineva care are cel puţin o dată şi jumătate masa mea corporală începe să strige la mine „Moarte lesbienelor”, într-o încăpere, eu cam îngheţ pe poziţie şi mă întreb pe unde aş fugi mai repede. În aceste condiţii, întreb şi eu ca un cetăţean prost: când indivizii au început circul, de ce nu au intervenit autorităţile? De ce jandarmii de afară nu au intervenit şi de ce direcţia muzeului nu şi-a asumat public răspunderea pentru situaţia creată? Undeva, ceva nu se leagă şi nu prea înţeleg ce. De ce în 2013, difuzarea unui film, într-un spaţiu public, într-un eveniment de tipul LGBT, stârneşte astfel de reacţii, în timpul evenimentului şi după eveniment, iar rezultatul este faptul că organizaţiile creştine cer demiterea directorului MŢR, nu faptul că direcţiunea se autosesizează pentru situaţia scăpată de sub control şi nu garantează protecţia împotriva individizilor care au încărcat relaxat vreo câteva articole din Constituţie, într-un acces de ură?
De apatie şi de ignoranţă să ne fie frică. Duc la ură şi violenţă. Zic.
A!