Acum îmi vine să smulg sâni, să jumul fire de păr, nu ale mele desigur.
Ultima achiziţie era un tip ce-şi uita minţile-n diferite cărţi pe care nu le-am găsit niciodată de succes. Stătea închis în casă şi în sine. Am eu o atracţie ciudată faţă de cei tăcuţi, poate fiindcă îmi sunt opuşi.
Cum simt că mi se frâng picioarele după un anume X., îmi iau frumos tălpăşiţa şi merg, schiţând un zâmbet, mai departe.
Nu mi-a fost niciodată greu să ies cu un tip. Dar nestatornicia mea nu dă bine.
Un cer sângeriu, nişte ciori ce-şi jeleau singurătatea, o mâţă-n călduri. Cam aşa arăta locul în care mi-a spus că mă iubeşte şi i-am întors gâtul cu un dos de palmă. Nu-s violentă.
– Flavius, să nu te îndrăgosteşti de mine dacă vrei să meargă chestia asta
Îl avertizasem.
Ziua următoare eram în tren spre un alt loc de unde să o iau de la capăt. Nici nu contează denumirea unui orăşel de provincie, i-aş putea spune până şi Z, având în vedere că reiau totul de atâtea ori.
Răbdarea-i o virtute, mi s-a tot repetat. Răbdarea-i o virtute lipsă mie. Aruncaţi chestia asta ce pare a fi proză şi continuaţi-vă traiul, deşi mă găsesc interesantă, pot plictisi cititorul. Simplitatea-i ceva ce am admirat întotdeauna. Eu sunt complicată.
Mă spăl de cinci ori într-o zi pe dinţi, deseori nu am poftă de mâncare, sunt ieftină- îmi ajunge o salată. Nu ţin cure, nu îmi place moda, cred că relaţia ideală-i atunci când ştii să te laşi iubit.
În stânga mea, un bărbat mai pe la 30 de ani se holbează la nelipsita carte ce-o reciteam de nervi. E una de suflet, nu o uit nicăieri. Les fleures du mal a lui Baudelaire, încape perfect în gentuţa verde primită de la Daria. Daria în timpul liber lucrează fel şi fel de chestii interesante, din aţe pe care eu nu aş da atâţia bani. Ajung mai târziu să vă spun şi despre ea.
Începe brusc să dialogheze:
– Şi cum de ai curajul să stai într-un astfel de compartiment?
– Meseria te-nvaţă!
– Păi cu ce te ocupi?
– Fugară.
– Mă amuzi!
– Spune-mi mai bine de ce îţi arunci privirea asupra sânilor mei, ai noroc că nu mă deranjează, nu m-am gândit niciodată să-i măresc. Nu, nu ai şanse să ţi-o pui.
– Femeie, eşti dusă cu pluta!
– Oh, o replică atât de banală, aveam aşteptări…
– Realizezi că nici nu-mi ştii numele?
– Big deal! Mi-e de-ajuns să-ţi privesc mutra şi-mi dau seama că eşti încăpăţânat şi artist. Scriitor eşuat ori pictor de duzină?
– Încotro?
– Am intuit bine, ai şi schimbat subiectul…
– Speram să treacă neobservat.
– Oriunde, caut să o iau de la zero.
Probabil vă întrebaţi cum arăta. Ei bine, ochii, doar ochii mi-au atras atenţia, erau de-un albastru în care puteai să vezi şi să nu vezi, orice-ţi venea în minte.
Avea un aer de Casanova, ratat, trist, care n-a găsit încă tipa care să-i închidă gura şi să facă ce vrea din el. Îmi plac provocările.
Am coborât împreună undeva în Braşov. Ne-am îndreptat spre o cârciumă, pe lângă gară.
– Şi de aici ce vei face?
– De aici? Nu ştiu…
– Eu merg la un văr, în vizită, dacă vrei hai şi tu!
– Şi cât timp durează această vizită?
– Şi-o viaţă, cine ştie..
– Să stau pe capul unor necunoscuţi? Hahaha
– Ei na! Eşti cu mine!
– Şi cine eşti tu?!
– Eu sunt Matei Petrescu, pictor de duzină, şomer, în nopţile târzii învârt destine pe degete, deci şi scriitor eşuat.
– Freud!
– Ă?
– Ah, psihologia cu care m-am delectat, uite că mă pricep .
– Aşa rămâne, mergem la Cezar.
– Ai curaj băieţică, decizi în locul meu?
– N-ai unde să mergi…
– Ce ştii tu?
– Mă scoţi din minţi, bine nu veni, lasă-mi un număr de telefon şi te scot diseară undeva, continuăm atunci.
– Nici telefon nu am.
Nu am telefon fiindcă simt că îmi îngrădeşte libertatea, când am fugit, mi-am lăsat şi laptopul acolo. Nu-mi cărasem decât strictul necesar. Unii ar putea crede că ţineam morţiş să mă întorc, dar nu-i aşa. Nu mă pricep în a face alegeri. Îmi urmez instinctul
– Fie, haide că vin să-ţi vizitezi vărul, dar ce-i vei spune? Dacă-s hoaţă? Criminală-n serie, colecţionară de femururi? Dacă-s piromană ?
– Ai un simţ al umorului bine dezvoltat!
Mă amuză cei ce cred că glumesc atunci când strecor adevăruri. Sunt criminală-n serie, am frânt multe inimi.
Încearcă să-mi strângă mâna într-a lui, îi arunc o privire tăioasă:
– Sper să nu-ţi cad cu tronc, o singură dată de-mi atingi pulpa ţi-am rupt mâna, karate timp de trei ani.
Nici eu nu mă credeam, aveam o rudă ce în trei ani luase centura neagră, mizam pe asta.
La urma urmei, Matei nu era de nesuportat, chiar începuse să îmi placă puțin! Un alt defect: mă atașez repede, apoi devin o pacoste, una plăcută!
Ne-am plimbat ore în șir, ne-am bătut cu zăpadă proaspătă. Nu voi spune cine a câștigat.