Adevărul este întotdeauna cel pe care nu-l vrea nimeni, dar cei care știu adevărul profită de el. Minciuna aduce cu sine alte minciuni, crima alte crime, dar adevărul iese întotdeauna din umbră și cel care va câștiga de pe urma lui este cel care știe unde să caute, cel care nu se lasă niciodată surprins nepregătit și știe unde vrea să ajungă. În căutarea adevărului tinerețea este un avantaj și tânărul autor Joël Dicker a aflat adevărul despre cum se scrie o carte. A aflat că poveștile nu se spun neapărat cursiv, dar trebuie să se lege perfect la sfârșit și că suspansul este cheia unui thriller, dar că fără legătura dintre personajele sale și fără o bună gestionare a detaliului, suspansul nu se susține și poate fi chiar un impediment în dezvoltarea acțiunii. Dar adevărul este că întotdeauna un bestseller strong devine un pariu câștigat. Când toate elementele sunt acolo, când cuvintele curg frumos și se creează familiaritatea care îl face pe cititor să îndrăgească lumea livrescă mai mult decât pe a sa, citirea a peste 600 de pagini sunt plăcerea care îți fură somnul, te face să pierzi examene, te face să întârzii la o întâlnire. Și chiar dacă îți pui viața pe pauză câteva zile, tristețea nu este când vezi micile gafe din viața reală, ci când închizi romanul. Așa ne spune și Harry Quebert, cel despre care ne căznim să descoperim adevărul: că un roman bun este acela care se termină lăsându-l pe cititor trist că s-a terminat și îl mai ține câteva momente lipit de carte, în rememorarea a tot ce a citit.
Ce am citit în Adevărul despre cazul Harry Quebert? Care este adevărul? Cine este Harry Quebert, ce vrea Joël Dicker, tânărul autor francez de 28 de ani care a dat lovitura cu acest roman, de la noi și de ce a câștigat 2 premii destul de importante, cum sunt Marele Premiu al Academiei Franceze și Premiul Goncourt al Liceenilor? De ce sunt atâția care strâmbă din nas spunând că e un roman slab și de ce alții nu mai prididesc să-l laude? De ce mi-a plăcut atât de mult cu toate că sunt primul care recunoaște multele lui inadecvențe, cum ar: multele clișee, limbajul sărac, romanul din roman mult prea siropos, o parte din personaje extrem de enervante sau extrem de atractive de parcă ar fi fost făcute cu rigla, urmând un șablon sau gândul că Dicker s-a străduit să facă totul mult prea perfect? Dar cum să nu-mi placă atunci când: este vorba despre doi scriitori, maestrul și învățăcelul, când primul îl învață să scrie pe al doilea și este salvat de către acesta, când personajul feminin central, Nola, este o puștoaică scoasă din Lolita, investită cu probleme scoase din filmele horror și pusă pe post de muză și de soulmate și când nu doar Harry Quebert este îndrăgostit de ea, spre marea tristețe a unei alte femei, ci și un alt bărbat, poate cel mai interesant personaj al romanului, prototipul frumuseții distruse și al talentului revelat?
Adevărul… lui Dicker nu e o carte care să-ți schimbe viața, dar este una care îți poate schimba câteva zile sărace în zile pline și care te poate face să-ți recapeți dorința de a scrie, de a iubi, de a fi mai puțin fals și mai atent cu cel de lângă tine, mai conectat la realitatea și mai dornic de a face toul în felul tău. Joël Dicker a știut ce face și pentru asta nu mă pot abține să nu mă înclin în fața lui. Nu este un mare scriitor, dar este un scriitor ale cărui cărți le-aș citi până la adânci bătrâneți. Dacă mâine scoate o nouă carte eu o cumpăr. Într-un fel, despre asta este vorba în roman, la nivel intertextual și interconectat cu realul. Așa cum o spune și cinicul patron de editură Ray Bransky, cel care îl transformă pe Marcus Goldman, învățăcelul și prietenul lui Harry Quebert și descoperitorul adevărului despre o dispariție ce își așteaptă 30 de ani dezlegarea misterului, în scriitorul momentului, adevărul este că o carte trebuie să fie interesantă ca să fie publicată și trebuie să facă bani pentru a-l transforma pe autor într-un star.
Dacă nu este bună, nu se vinde și dacă nu se vinde, adio glorie. Bineînțeles, multe dintre cărțile care devin bestselluri sunt destul de slabe și se susțin mai mult prin subiect, care poate fi incitant, la modă sau inedit sau printr-un fel de a pune degetul pe răni, dar din când în când, un bestseller poate fi o lectură mai mult decât bună. Dacă avem elemente thriller, de roman noir, polițist, de dragoste, personaje din lumea cărții și un autor talentat care știe să țină o poveste care se schimbă constant, a cărui acțiune se petrece în mai multe planuri temporale, care este și o poveste în ramă, un roman în roman și o poveste despre romanul din roman, totul pus într-un roman, atunci șansele ca această carte să fie bună sunt de jumi-juma. Ori presiunea și ambiția sunt prea mari și ceva nu se leagă, ori totul este atât de bine ținut sub control încât este un succes. Consider că Adevărul despre cazul Harry Quebert este un pariu câștigat cu succes și cartea este una cât se poate de bună. Un thriller cu pretenții, bine scris și mult premiat, nu poate face rău nimănui și este o ocazie perfectă de a ne bucura pur și simplu de o poveste bună.
Titlul original: La Vérité sur l’Affaire Harry Quebert
Publicată de: Éditions de Fallois/L’Âge d’Homme, 2012
Limba originală: franceză
Traducere de: Ana Antonescu
Anul apariţiei: 2013
Editura: Trei
Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă
Nr. de pagini: 656
Preț aproximativ: 49.00 Ron
