Deschise uşa de la intrare încet.
Întră direct în bucătărie şi-şi prepară o cafea. Stătea pe scaun şi prin faţa ochilor i se perindau imaginile ca de coşmar ale incendiului. Izbucnise dintr-o scânteie de la un coş necurăţat bine poate, dar cine putea şti. Se observase târziu şi până veniseră primele maşini pălălaia se ridicase înfricoşătoare. Cu toate ajutoarele primite, de-abia spre dimineaţă îl stinseseră. Vedea mereu chipurile crispate de frig şi de efort în care gerul de –20 de grade săpase cute adânci. Focul ardea, gerul ardea, şi totul ca într-o singură flacără, care se împotrivea să se stingă, se înverşuna să reziste ore în şir apei şi voinţei oamenilor, care nu plecau de pe poziţii decât când organismul nu mai făcea faţă în niciun mod eforturilor. Rezistase sus pe scară, fără să-şi dea seama de curgerea timpului o oră, poate şi mai mult. Îl luaseră soldaţii în braţe şi-l dăduseră jos, el nu se putea mişca. Apa cursese pe el şi îngheţase, formând o crustă groasă. Arăta de parcă îmbrăcase un costum special. În maşina salvării mai erau doi soldaţi cu degerături mari. Se încălzise, se schimbase şi urcase din nou. Trei rânduri de haine dăduseră jos şi focul tot nu se potolise…