Trec prin faţa caselor aliniate pe marginea drumului, toate zugrăvite în culori diferite, galben, roz, verde, mov; lumina străluceşte în spatele perdelelor scurte de dantele de la ferestre, dar nu se zăreşte nici urmă de siluetă. Lasă în urma lor bistrourile şi cafenelele cu uşile deschise, cu luminile aprinse, cu mese şi tejghele goale; la capătul drumului, ajung în faţa uşii unei clădiri albe de lemn, cu o inscripţie în germană, Gasthaus.
– De ce în germană?
– Nu cred că asta-i prima întrebare pe care s-o punem aici.
Uşa e deschisă, lămpile de la intrare şi de pe culoar sunt aprinse. Ei intră încet, puţin stânjeniţi şi intimidaţi.
– E cineva?
Strigă întâi în germană, apoi în limbile nordice, din care ştiu numai câteva frânturi. Nimeni nu răspunde, nimeni nu le iese în întâmpinare. Deschid uşa pe care o găsesc în faţa lor, la capătul culoarului. E o bucătărie mare care arată întru totul ca o încăpere privată. Scaunele puse în jurul marii mese de lemn din mijloc indică faptul că această bucătărie serveşte şi drept sufragerie. Soba arde, domneşte o căldură plăcută. Când căldura încăperii şi a lemnelor care ard în sobă le încălzeşte încet faţa, îşi dau seama că le fusese frig. Suntem totuşi la sfârşitul lui decembrie, şi încă în Nord! Pe masă, o apetisantă farfurie cu brânzeturi şi o prăjitură rotundă.
– Prăjitură! strigă copilul entuziasmat.
Atunci îl văd pe bătrânul aşezat pe un scaun cu balansoar, cu o cuvertură împletită de mână pe genunchi, lângă sobă, în colţul încăperii.
– Toată lumea a plecat. Toată lumea a plecat la slujbă. Eu nu pot să fac drum lung. De altfel, chiar dacă aş putea merge, aş prefera să mă duc la crâşmă decât la biserică.
Vorbeşte o germană care respectă întru totul regulile complexe de gramatică, o limbă exagerat de livrescă. Râde scoţând nişte sunete ciudate, asemănătoare cu sughiţul.
– Camerele sunt sus, cheile sunt sub uşi. Puteţi să luaţi camera care vă place, oricum, în afară de dumneavoastră, nu sunt alţi clienţi. Dacă vă este foame, în privinţa aceasta e mai complicat. Brânză, cafea, prăjitură… asta-i tot.
– Germana dumneavoastră e perfectă.
– Odinioară eram german. Limba este ţara pierdută a omului.
– Limba este ţara omului, repetă Ömer în germană.
– Ţara pierdută! insistă bătrânul – apoi, întinzând braţul drept pentru a face salutul nazist, răcneşte cu o voce ascuţită: Deutschland, Deutschland über alles…
Aruncă nişte înjurături violente pe care ei nu prea le înţeleg, dar pline, în mod limpede, de „rahat” şi de „fuck”.
– Mare grijă, doamnelor şi domnilor, îl aveţi în faţa dumneavoastră pe dezertorul necunoscut. Deutschland, Deutschland über alles. Singura soluţie pentru a nu muri ca soldat necunoscut este să fii un dezertor necunoscut.
Îşi face din nou auzit ciudatul râs:
– Toate ţările din lume au un monument al Soldatului Necunoscut, dar nicăieri nu se află vreun monument al dezertorului necunoscut, cine ştie de ce.
– Ce război era? întreabă Ömer, prefăcându-se interesat.
Pe de altă parte, îşi aminteşte de un monument al soldatului dezertor necunoscut, ridicat de un sculptor turc la Potsdam, aproape de Berlin. Auzise că fusese distrus, de nişte nazişti, după cum se părea.
– Care? Asta nu are nici o importanţă. Războaiele nu se termină niciodată. Eu sunt dezertor din toate războaiele din lume.
În timp ce ei ies din bucătărie ca să găsească o cameră şi să se odihnească, cel puţin să-l culce pe copil:
– Este frig în camere, le spune el. Aprindeţi imediat focul în şemineu ca să nu îi fie frig micuţului. Poate că vor aduce ceva de băut când se vor întoarce de la slujbă. Dacă vine cineva de acolo, bineînţeles. Aveţi nişte alcool la dumneavoastră, alcool?
Ömer deschide valiza şi îi întinde sticla de brandy pe care o luaseră pentru orice eventualitate.
– Acolo, în dulap, sunt pahare, spune bărbatul fără să se mişte de la locul lui. Daţi-i copilului o bucată de prăjitură.
Ömer umple trei pahare pe care le-a scos din dulapul de lemn masiv şi mâncat de cari. Toţi trei golesc paharele dintr-o înghiţitură. El lasă sticla pe măsuţa de lângă bătrân.
– Mâine dimineaţă plecăm devreme. Mergem mai spre nord.
– Ei vin, stau o noapte şi pleacă în zori / Nu ştiu încotro, este vreun loc unde să fugi? / Nici un alt refugiu decât tine însuţi / Violenţa vremurilor te prinde oriunde / Ultimul refugiu al fiecăruia este insula sa / Eu sunt aici de o mie de ani, necunoscut şi dezertor.
Chiar cu germana lor insuficientă, ei simt că bătrânul murmură versuri armonioase.
– Eu sunt aici de o mie de ani, necunoscut şi dezertor, repetă bătrânul.
– Parcă ar fi un poem, dacă nu mă înşel, spune Ömer.
– Da, este un poem. Un poem pe care cândva îl recitau mii de oameni. Căci eu sunt un dezertor poet sau un poet dezertor.
Oare insula era reală? Sau era un miraj, un coşmar? Bucata aceea de pământ, înconjurată de o mare nemişcată ca un lac în acest anotimp când în Marea Nordului se dezlănţuie furtunile, unde nu se întâlnea ţipenie de om pe stradă, unde casele roz pal, indigo, verde deschis, ocru gălbui păreau nelocuite, în ciuda luminii care se filtra prin ferestre, unde nu văzuseră pe nimeni în afară de fantoma unei femei cu braţele încărcate cu coşuri şi de un soldat dezertor de o mie de ani pe care nu-l mai ţineau picioarele, insula aceasta cu oameni invizibili; superba fortăreaţă unde vânturile glaciale şi marea nesfârşită îţi dădeau fiori când te căţărai spre bastioanele abrupte. Camera cu plafon tencuit, patul în care se înghesuie unul în altul ca să se încălzească, casa aceasta mică în care nimeni nu venise să-i întâmpine, să le arate camera lor şi să le dea cheia, bătrânul acesta, dezertor necunoscut… Toate acestea erau reale?
Când s-au trezit a doua zi, marea şi cerul erau de un albastru limpede. Bărbatul adormise, poate beat, în scaunul cu balansoar în care stătea în ajun. Pe măsuţa de lângă el, sticla era goală. Cafea pe foc, lapte cald într-o oală şi, pe blatul bucătăriei, nişte pâinişoare, o farfurie cu brânză, peşte sărat şi prăjitura din ajun. Au luat micul dejun sperând că va veni cineva căruia să-i plătească nota. Copilului îi plăceau mult prăjitura şi laptele; lui Ömer, peştele sărat cu sos dulce, iar lui Elif, cafeaua. Bătrânul dormea dus. Nimeni altcineva n-a apărut. Au lăsat nişte bani pe masă şi au ieşit. Întunericul se dezbrăcase de misterul lui înfricoşător şi, pe insula împodobită cu o lumină albastră, totul părea să-şi fi regăsit banalitatea de zi cu zi.
(traducere de Leila Ünal, în curs de apariţie la Editura Univers)
–
Date autor: Oya Baydar s-a născut la Istanbul în 1940. În 1971 a fost închisă pentru că s-a opus loviturii de stat militare din Turcia. În 1980 a plecat în Germania, iar perioada de exil i-a inspirat volumul de debut, Adio, Alioşa (1991). Acest prim volum a avut un mare succes, aducându-i autoarei supranumele “Françoise Sagan a Turciei”. A revenit în Turcia în 1991.
A publicat mai multe romane: Kedi Mektupları (1992, Premiul Yunus Nadi), Hiçbiryer’e Dönüş (1998), Sıcak Külleri Kaldı (2000, Premiul Orhan Kemal), Erguvan Kapısı (2004, Premiul Cevdet Kudret), Çöplüğün Generali (2009), Savaş Çağı Umut Çağı (2010), O Muhteşem Hayatınız (2012), și un volum de eseuri de sociologie.
Despre carte: Martor la uciderea unei tinere kurde în Ankara, un scriitor celebru se hotărăşte brusc să plece în căutarea motivului acestei crime. Drumul, care îl poartă prin satele Anatoliei, înseamnă totodată o regăsire a sinelui, a amintirilor şi idealurilor, dar mai ales a puterii scrisului: cuvântul pierdut. O călătorie simultană o duce pe soţia sa, biolog celebru preocupat de etica ştiinţei, spre vest, în Norvegia, unde trăieşte singurul lor fiu. Se despart drumurile lor din ce în ce mai mult, aşa cum cred la început, sau, dimpotrivă, depărtarea îi vor aduce mai aproape? Cuvântul pierdut ne înfăţişează lumea violentă a Turciei, sensibila şi ocolita problemă a kurzilor, dar şi suferinţele individuale ale eroilor şi lupta lor pentru a-şi păstra speranţele umaniste.
Romanul este în curs de apariție la Editura Univers.