Dosarul Z 4/2013

nichesocialnetworking

De ce avem nevoie de literatura de nişă?

George Chiriac: Cred că mă sperie ideea de literatură de nișă, însuși denumirea mă duce cu gândul la ceva rău. Nu cred că literatura de nișă are vreo valoare la noi, pentru că toți amărâții se cred scriitori si militează pentru asta tot mai intens. Până la urmă ajungem la definiții ale literaturii, ajungem să conteptualizam ceva și asta nu îmi place. Tot ce conteaza e că se scrie în draci la noi și se scrie extrem de prost. Oamenii nu știu de ce sau pentru ce scriu, asta e un aspect tare trist care îi înfundă și mai mult. Cred că am o slăbiciune pentru cei care au rămas și zac în underground. Nu-mi plac mercenarii și nici podiumurile. (1 aprilie)

OLIVIU CRÂZNIC: Depinde ce se înţelege prin „literatură de nişă”. De exemplu, occidentalii folosesc termenul „mainstream” tocmai pentru a desemna acele creaţii cu succes la public care, la noi, sunt încadrate la literatura de nişă – şi anume majoritatea creaţiilor SF, fantasy, horror. Din punctul meu de vedere, „literatură de nişă” pot fi considerate doar anumite subspecii literare specializate, destinate unui anumit tip de public, cum ar fi, de pildă, gotic sau steampunk, ori hard sf, pe când fantasy, de pildă, este fără îndoială „mainstream” inclusiv în România.

Dacă întrebarea se referă la distincţia dintre literatura realist-cotidiană şi cea fantastic-aventuroasă, răspunsul mi se pare simplu: omul este născut pentru evoluţie, şi evoluţia se poate face numai prin intermediul imaginaţiei, deoarece, pentru a crea ceva, trebuie întâi să imaginăm acel ceva. Imaginaţia reprezintă cel mai bun mijloc pe care îl avem pentru a cunoaşte – şi modela – prezentul, trecutul şi viitorul.

Şi un răspuns direct pentru întrebare, fără a mai despica firul în patru: literatura de nişă este necesară pentru că oamenii sunt esenţialmente diferiţi. Ei se pot regăsi astfel într-o nişă sau alta, pe când o uniformizare literară nu ar putea duce la altceva decât la o reacţie de respingere din partea cititorilor. Oricât de bune ar fi operele scriitorilor, dacă toate sunt construite în cadrul aceluiaşi curent literar, mai devreme sau mai târziu vor ajunge să plictisească, fără să mai vorbim de faptul că, din start, unii cititori vor refuza să le încerce, considerând că acestea nu corespund aspiraţiilor lor. (1 aprilie)

:  Cred că în primul rând ar trebui să stabilim ce e aia literatură de nișă. Din punctul meu de vedere, literatura de nișă nu este neapărat, așa cum se consideră adesea, literatura lipsită de vizibilitate, destinată, așadar, doar unui grup retrâns de cititori. Ceea ce poate părea azi ca fiind literatură de nișă, mâine poate stârni un interes infinit mai mare. Whitman ori Rimbaud au cam fost de nișă, dacă îi raportăm strict la numărul cititorilor pe care i-au avut în epocă, nu? Dacă, însă, căutăm a înțelege drept literatură de nișă acea literatură care se adresează unei „secte” bine delimitate, a cărei coeziune e dată de interesul pentru un domeniu foarte specializat, atunci e altceva. Presupun, însă, că întrebarea voastră se referă la acea literatură din zona “underground”. Acceptând aceasta convenție, iată ce am de spus:

Pentru mine nu există decât literatură bună și proastă. Prin urmare, ce contează că volumele lui Paulo Coelho se vând în draci, iar Ovidiu Verdeș, cu al său roman Muzici si faze, este încă foarte puțin cunoscut, chiar și în țara sa? Romanul lui Verdeș nu este literatură de nișă, însă el a fost citit de foarte puțini oameni. Citesc acum un alt roman cu adevărat european, Mortido de O. Nimigean. Știu, Nimigean a avut acel moment de mediatizare intensă, ca urmare a publicării romanului Rădăcina de bucșau, dar Mortido este un roman despre care nu se știe mai nimic. Poate acum, fiind reeditat de către edituraPolirom, să aibă parte de receptarea meritată.

Dar să mergem și mai adânc, să coborâm, așadar, în bezna subteranelor. Abisex, romanul lui Sorin Delaskela este, dacă ne luăm după cât de citit și discutat a fost, un roman de nișă. Cu toate acestea, Abisex ar trebui să aibă un public mult mai mare. Este unul dintre cele mai vii romane din literatura noastră actuală. Desigur, aici e și vina mediului cultural de la noi. Îmi pare rău că trebuie să spun că este un mediu bolnav. Se vede că Sorin Delaskela n-a dat din coate, că nu s-a pus bine cu x si cu y, ci că doar și-a vazut de literatura sa. Ca o paranteza, trebuie menționat și faptul că, așa cum remarcă și Dana Pîrvan-Jenaru în prefața de la ediția a doua (Editura Herg Benet, 2011) a romanului, Sorin Delaskela este și un eseist valoros: “scriitura lui Sorin Vidan [Delaskela este un pseudonim ales pentru activitatea de prozator – n.m.] fiind apreciată, printre altii, de Livius Ciocarlie si Dan C. Mihailescu, care l-a inclus în al treilea volum din Literatura română in postcomunism, la capitolul “Fervoarea libertatii. Politica si literatura. Spectacole de idei”, alături de nume grele precum Virgil Ierunca, Cristian Bădiliță, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Sorin Antohi etc.”

Cât despre poezie, adevărata literatură de nișă (din pacate), lucrurile sunt dramatice. Casa de editura Max Blecher are o colecție – “Plantatii” – de poezie remarcabilă, artizanii acestei reușite fiind, trebuie spus, Claudiu Komartin si Ana Toma. “Plantații” continuă,într-un fel, celebra colecție “Orfeu” a Editurii Univers. Desigur că e nevoie de poezie nouă și bună, oricât de mic ar fi numărul celor interesați de ea. Este cea care menține un mediu steril în fenomenul poetic al unei țări. Este vârful de lance, cea care deschide noi drumuri, care nu lasă să se depună peste poezie crusta suficienței, a comodității celor care nu pot sesiza originalitatea. Fără ea, poezia ar tinde să se îngrașe, să facă gușă, să se lăfăie pe canapelele oficiale ale gustului lenes, mărginit. Editurile Tracus Arte, Charmides, Herg Benet, CDPL, Brumar, Vinea, depun și ele, în acest sens, un efort considerabil. Cumva, editurile acestea mici fac treaba grea, descoperă scriitori, apoi vin editurile mari și culeg roadele. Editurile mari nu riscă, editurile mari vor, pe cât se poate, să aibă garanția succesului. Desigur, nu pot generaliza. Cartea Românească și Polirom, de exemplu, sunt edituri care au sprijinit enorm literatura noastră tânără. Se știe ce dezastru era până să apară colecția “Ego.Proză” de la Polirom.

În concluzie, literatura de nișă este cea care nu ne lasă să moțăim, care ne provoacă permanent gustul, care introduce noi direcții în evoluția literaturii. Și chiar dacă unele se dovedesc a fi linii moarte, altele devin cruciale, iar lucrul acesta cred că spune totul despre importanța literaturii de nișă. (4 aprilie)

Marius Iulian-Stancu: Dacă îți arunci o privire prin DEX, vezi că primul sens când vine vorba de termenul cu pricina este așa: “adâncitură (dreptunghiulară, în formă de arcadă etc.) anume lăsată într-un zid, în peretele unei sobe, la o mobilă etc., în care de obicei se așază obiecte decorative, obiecte de uz casnic etc.” în afara pasiunii pe care o am pentru afirmațiile terminate-n etc., limba a reușit în cazul ăsta particular să-mi articuleze în mod fericit intuiția. adică – 1) literatura de nișă se face cu piese mici, neesențiale, cel mai potrivit pentru ea e diminutivul, cu literatura de nișă nu se va rezolva niciodată sărăcia din lumea 3 & problema încălzirii globale (“mărețele” îi provoacă uneori dezgustul, dar cel mai adesea o lasă rece, vezi și catatonie). cum ar spune Roland Barthes: “Nimic legat de vreun corpus: ci simple piese [corps].” 2) nișa este un loc în care te ascunzi și prin care uneori scapi, o formă de izolare. până la urmmă căutarea imposibilei originalități pornește de la un fel de “retragere din lume” ficțională, de la o izolare de tipul ăsta. pentru că scrierea trebuie să fie capabilă să funcționeze în absența radicală a destinatarului. nu e ceva nou, e Derrida. 3) după cum se poate observa, am deviat chestiunea “nevoii” înspre chestiuni mai topografice. pentru că nevoia unei literaturi de nișă nu face mai mult sens decât nevoia unei vacanțe în Jamaica, ori nevoia de a trage la bong, hedonisme, hibrizi culturali etc. (8 aprilie)

E ok în nișă, la adăpost, acolo unde rămîn doar împătimiții hramului respectiv, nu? Că e literatură SF, că e porno, că e prețiozitate și academism; dar unei lucrări bune îi va fi – cred, sper – greu să rămînă acolo. Am vînat chestii de nișă, am fost pe realism socialist o bucată, pe distopii. Dar obosești. Pe proză unele nișe s-au dus bini di tăt pe treaba lor, au inovat și construit pînă și-au făcut so instrumentarele. Pe proză se pot da sfaturi, se pot urmări chestii, se pot urma pași. Dar cărțile care stau numai în metodă și stil și iscusință de manual – deci numai în asta – nu o să fie decît biete demonstrații de virtuozitate meșteșugească. Cărțile cu – poate sună lame – trăire, suflet, nici nu știu termenul potrivit o să dăinuie și o să fie preferate celor de care aminteam înainte la fel cum preferi să te duci la un concert oarecare al unei trupe ce-și cîntă propriile compoziții decît la o seară cu solouri perfecte în coveruri perfecte și seci. Să nu pic total pe lîngă întrebarea chestionarului, o să zic numai că din motivele expuse nu mai văd nișele ca înainte, că e la fel de comic să vezi cluburi exclusiv SF sau știu eu, cum e să-ți revezi prietenarii din liceu după zece ani tot cu tricou Pantera, că chestiile care o să te bîntuie pot veni în orice moment și din orice direcție literară și că ține numai de tine să le descoperi între coperte, dacă te încumeți. Nu vă îngropați în vreo nișă, ca cititori (că doar de aia vorbim, nu? nu din punctul de vedere al scriitorului, e total altă treabă, d’oh), sau cum vi s-ar spune la mare: Nu dați banii pe prostii, luați banane la copii! (13 aprilie)

Aș zice că avem nevoie de literatură de nișă pentru că, deși fiecare vede altfel fenomenul, ne plictisim la fel de tare cu toții. Și-aceste scorneli anti-lene și plictiseală, pe cât de diferite, pe atât de salvatoare pentru fiecare, le numim literatură de nișă. (14 aprilie)

Recunosc sincer că nu îmi place cum sună „nişă literară”. Mi se pare o expresie limitativă şi lipsită de sentiment. În lipsa unei formule mai umane, mă mulţumesc cu nişa şi merg mai departe cu următorul gând: literatura este un spaţiu vast, în care imaginaţia îşi poate alege itinerarii neaşteptate, iar poveştile alunecă pe pante complet diferite: SF, fantasy (un sinonim fistichiu pentru basm), eternul şi fascinantul roman poliţist.

Criteriile de amplasare a unui text literar în nişă sau în mainstream sunt destul de simple şi de subiective, în acelaşi timp. Pe de o parte, subiectul plasează textul într-o nişă sau alta, pentru cititori pasionaţi de un univers sau altul. Pe de altă parte, numărul cititorilor poate muta cu uşurinţă un text ignorat în mod obişnuit de cititori, în mainstream (gândiţi-vă la hobbiţii, vrăjitorii şi celelalte personaje fabuloase ale lui Tolkien, inspirate din mitologiile germanice, care au stârnit un val uriaş de pasiune şi devotament printre cititori).

Nişa este bună, este sănătoasă pentru că deschide calea unor texte care, în absenţa ei, ar rămâne îngropate şi nu şi-ar găsi cititorii. E utilă pentru că are darul de a înfrânge clişee literare şi prejudecăţi stilistice, construite cu trudă şi snobism. Mainstream-ul mai poate da rateuri, din când în când, şi are nevoie de o gură de aer proaspăt, pe care literatura de nişă i-o poate oferi. (18 aprilie)

* de la această ediție, unul dintre respondenți va fi un redactor SB. Începem cu Andreea.

sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.