Dosar de scriitor: Andrei Oişteanu (VI) De vorbă despre stereotipuri, superstiţii şi o nouă apariţie editorială

Am promis în articolul anterior că voi sta de vorbă cu istoricul Andrei Oişteanu şi abia am aşteptat momentul , pentru a prinde câteva minute bune de conversaţie şi de pus o mie şi o sută de întrebări. Probabil, într-un cadru mai puţin haotic şi zgomotos, aş fi ascultat ore întregi, cu gura căscată, poveşti despre stereotipuri, prejudecăţi, superstiţii şi oameni. Ne-am întâlnit cu ocazia lansării volumului „Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească”, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, la standul Polirom, şi iată ce v-am adus bun:

SB: SemneBune a avut onoarea de a publica în ultimele 5 săptămâni articole despre textele dumneavoastră. Aş vrea să discutăm puţin despre ultimul dumneavoastră volum. Încep cu întrebarea care mă roade pe mine de ceva vreme. Publicul e suprasaturat de informaţie. Valuri de informaţie utilă sau inutilă, de peste tot. Nu prea mai există apetenţă pentru mit, mitologie, sacru, în contextul unei perpetue supraexpuneri. Cum credeţi că volumul dumneavoastră poate fi utilizat ca instrument? Cum determinăm publicul să citească şi cu ce îl ajută?

Andrei Oişteanu: Studierea folclorului religios şi a mitologiei comparate a fost exploatată politic, în perioada anilor 80, perioada aşa-O & H, copertanumitului comunism naţional al lui Ceauşescu, când folclorul şi mitologia fuseseră înhămate la carul comunismului, prin manifestări de protocronism, ultranaţionalism ş.a.m.d. Această Cântare a României care mai supravieţuieşte sub diverse forme, până astăzi, a generat o saturaţie care a făcut ca anii ‘90 să fie marcaţi de un dispreţ faţă de astfel de studii, astfel încât, pe de-o parte etnologii şi istorii religillor români au tăcut, pe de altă parte, oamenii s-au îndepărtat cumva de aceste subiecte. Domeniul este important, chiar esenţial pentru cultura română, mai ales gândindu-ne la ce a însemnat în epoca romantică, în perioada secolului al XIX-lea, după perioada iluministă, când marii scriitori români, Vasile Alecsandri, Eminescu, Ispirescu, Haşdeu, Densuşianu au început să culeagă folclor românesc, realizând că reprezintă o imensă bogăţie a culturii române, pe care cultura înaltă nu o va putea egala niciodată. Toate aceste iniţiative porneau de la filosoful german Herder, care a definit ideea de „Volksgeist”, spiritul naţiunii. Secolul al XIX-lea s-a potrivit foarte bine acestui tip de abordare. Problema este că s-au cules legende folclorice, s-au cules mituri, ritualuri, diverse gesturi magice, dar s-a cules doar lexicul mitologiei. S-au cules cuvintele dintr-o limbă, dar, nestăpânind gramatica, nu poţi utiliza limba respectivă, rămâne o limbă moartă. Din acest punct de vedere, miza volumului a fost dificilă, aceea de a găsi un motor de generare a acestor mitologeme sau miteme care creează mitologia şi regula conform căreia acestea arată într-un fel şi nu în altul, regula „gramaticală” prin care toate aceste mituri se asamblează pentru a crea un panteon mitologic coerent şi logic.

SB: Practic, e un algoritm, ca în matematică. Elementele se organizează ca un puzzle, în funcţie de o serie de parametri sau criterii.

A.O.: Puzzle este un cuvânt potrivit pentru că au fost culese toate acele componente ale picturii, dar nu s-a găsit regula pe baza căreia acestea se aşează pentru a da coerenţă picturii. E ca un soft, în termeni moderni. S-a cules hard-ul, dar fără un soft pentru utilizarea logică. Am încercat să propun un „soft” prin această carte şi, vorbind despre interes, cred că cititorii ar trebui să fie interesaţi pentru că, pe de-o parte, încercăm să devoalăm acel volksgeist despre care vorbea Herdert.

SB: Şi care lipseşte oarecum, de câţiva ani încoace.

A.O.: Da, care lipseşte sau ia forme aberante. Dacă încercăm să căutăm o identitate naţională, fără naţionalisme deşănţate, cred că avem nevoie de aşa ceva, mai ales într-o lume globalizată, în care spiritul românesc trebuie să adauge valoare culturii internaţionale.

SB: Mă gândeam la următorul aspect: perioada anilor 90 a fost o perioadă tulbure, fără niciun fel de algoritm de funcţionare. Din perspectiva identităţii naţionale, acea perioadă a fost marcată de haos, că veni vorba de titlul cărţii. După 2000, când lucrurile au început să se aşeze, am constatat că românismul, identitatea naţională sunt termeni care, dacă iniţial erau luaţi în derâdere, acum sunt ignoraţi complet. Credeţi că mai putem recupera spiritul naţiei altcumva? În fond, îl putem reinventa, pornind de la elemente cum sunt cele descrise de dumneavoastră în acest volum.

A.O.: Primul răspuns simplu ar fi: nu ştiu dacă putem, dar ştiu că putem încerca. La o analiză mai atentă, aş putea spune că putem face acest lucru, în condiţiile în care există acest domeniu al culturii române care este extrem de bine mobilat cu personalităţi, de la Haşdeu, Gaster, până la personalităţi cu recunoaştere internaţională cum sunt Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, un domeniu care nu este doar de nişă, nu prezintă interes doar pentru câteva zeci sau sute de cercetători internaţionali care se citesc între ei.

SB: Într-o mică elită…

A.O.: Exact, într-o mică elită sau într-o mică „sectă”. Acesta este un domeniu de interes internaţional şi, dacă ne gândim, mai ales tinerii au descoperit o personalitate ca Eliade şi cărţile lui.

SB: Am fost absolut încântată şi fascinată de pasajul în care povesteaţi despre Mircea Eliade, profesor în California, când au considerat hipioţii că Eliade este un guru. Încercam să mă gândesc la ce o fi fost în sufletul bietului om când a realizat că intenţiile sale fuseseră complet deturnate, de la istoria religiilor, la revelaţii mistice personale.

A.O.: Intenţiile sale nu au fost complet deturnate, deşi Mircea Eliade a crezut acest lucru, la început. Apoi a realizat că apropierea între studiile lui şi experienţele existenţiale ale tinerilor hippies există. S-a pornit de la nişte cursuri care păreau a fi de interes redus, la o şcoală teologică aşa cum era Divinity School, unde preda Mircea Eliade, o universitate de teologie creştină, foarte conservatoare, foarte de dreapta. Eliade s-a alăturat universităţii prin anii ’50, când America era foarte de dreapta şi foarte conservatoare.

SB: Foarte cuminte.

A.O.: America era la antipozi faţă de o Franţă foarte „leftistă”, o Franţă postbelică, în care antropologul Claude Levy Strauss dicta termenii în care erau înţelese mitologia şi antropologia culturală. Pe la mijlocul anilor ‘60, Eliade a observat că săliţa în care îşi ţinea seminarul devine prea mică. Profesorul a cerut o sală mai mare, care a devenit neîncăpătoare la rândul ei, urmând amfiteatre mari, toate arhipline. Apoi, a fost chemat în California, la Santa Barbara, care era capitala mişcării hipiote. Cărţile sale au început să fie reeditate în tiraje de masă. Şamanism, Tratatul de istoria religiilor ş.a.m.d. Sintagma „istoria religiilor” şi numele lui  Mircea Eliade deveniseră cunoscute tuturor tinerilor care erau interesaţi de şamanism, ritualuri, magie şi vrăjitorie, India, narcotice în cadrul manifestărilor religioase, adică exact toate elementele pe care Mircea Eliade le-a practicat şi despre care a scris. Să nu uităm nici de revoluţia sexuală, perioada nebună de „free love”. Brusc, s-a născut o admiraţie reciprocă între tinerii stângişti, hippies şi bătrânul de extremă dreapta, care fusese simpatizant al mişcării legionare, în tinereţe, prietenie şi admiraţie pe care nu ni le-am fi putut imagina cu uşurinţă. Detalii despre această relaţie regăsiţi în studiul publicat în volumul „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură”.

SB: Revin puţin asupra chestiunii identitare, pentru că discutam despre volksgeist. Bănuiesc că sunteţi în temă cu privire la situaţia recentă din Covasna, incidentul cu adolescenta de 15 ani şi tricolorul purtat la şcoală. Situaţii similare au mai existat, dar acest eveniment a stârnit un val uriaş de naţionalism, evenimente de susţinere organizate în oraşe ale ţării, reacţii extreme. Apoi, s-a făcut brusc linişte şi ne-am reîntors la balcanismul clasic. La supravieţuire. Istoricul Lucian Boia spune că românii sunt altfel. Suntem altfel?

A.O.: Acela a fost un gest naţionalist, dar şi provocator, care a declanşat naţionalisme şi de partea adversă.

SB: Reacţii extremiste şi de o parte şi de cealaltă.

A.O.: Exact. Şi de o parte şi de cealaltă a baricadei. Lucian Boia consideră că suntem altfel. Este o perspectivă interesantă.

SB: Conform căreia suntem un pic inadecvaţi locului în care ne aflăm şi că motivul pentru ca lucrurile merg atât de prost este taman faptul că nu am reuşit să ne adaptăm pe parcursul istoriei, aşa cum se cuvine, iar deciziile pe care le-am luat au fost, în general, marcate de un singur lucru: supravieţuirea imediată. Mai puţin evoluţia pe termen lung.

A.O.: Importante sunt cauzele care au produs aceste fenomene, şi anume acest delay de secole, întârzierea culturală, care ne-a adus în această situaţie marginală şi provincială. Între secolul al III-lea, retragerea Aureliană, până în secolele XIII-XIV, lupta de la Posada, avem de-a face cu 1000 de ani de tăcere, timp relativ pierdut, în care hărţile epocii prezintă spaţiul românesc ca Terra Cumanica. Ei bine, această mie de ani care ne-a văduvit de un ev mediu sănătos, sincron cu cel european, Renaşterea mică, Renaşterea mare, toate acestea au fost handicapuri culturale pe care a trebuit să le purtăm şi să ne reinventăm, să alergăm gâfâind pentru a recupera o întârziere destul de importantă.

SB: Deci suntem altfel.

A.O.: Din acest punct de vedere, suntem altfel, precum şi din punctul de vedere al domnului Boia, şi anume faptul că suntem la marginea imperiilor, nu în centrul lor.

SB: Şi un pic defazaţi…

A.O.: Suntem puţin diferiţi din cauza acestei defazări şi marginalităţi.

DSCF3447SB: Apoi, am crescut mari şi am intrat în UE. Acest lucru ridică altă întrebare, referitoare la o obsesie mai veche a mea. Când am început să citesc „Imaginea evreului în cultura română”, am găsit răspunsuri pentru întrebările mele legate de stereotipii, dar au răsărit altele pe măsură. Marea Uniune Europeană părea să fie o grădină frumoasă, în care popoarele se înţeleg de minune, până la prima criză economică, moment în care au ieşit la suprafaţă toate stereotipurile etnice posibile. Nemţii sunt punctuali, corecţi, dar răi, francezii sunt stângişti şi zgomotoşi, grecii sunt leneşi.. Ce şanse avem noi ca Uniunea Europeană să fie curtea mare şi frumoasă în care se trece peste stereotipuri etnice?

A.O.: Puţine şanse, trebuie să o spun ex abrupto. Ideea de a ne îndrepta cu paşi atletici către Statele Unite ale Europei este destul de utopică. Poate că graba cu care s-au făcut paşi în ultimii ani a şi creat această criză de neîncredere în Uniunea Europeană. Criza economică a venit peste o criză de creştere a unei Uniunii nepregătite. În Statele Unite, toţi aveau un scop comun, deşi veneau din culturi diferite, şi au acceptat un set de principii comune, pe un teritoriu comun.

SB: Şi au acceptat instrumente comune de comunicare, au acceptat o limbă comună.

A.O.: Au plecat cumva de la zero… Acesta a fost statement-ul lor.

SB: Au spus la revedere sistemului religios, economic şi politic anterior.

A.O.: Şi sistemului naţional anterior. Pentru noi, cu istoriile noastre foarte vechi, de milenii, şi foarte contondente, între Portugalia şi Spania, România şi Ungaria, Franţa şi Germania, cu războaie, măceluri, genocid şi Holocaust, este un delir să ne putem imagina că tot acest haos poate deveni o ordine frumos rostită de birocraţii de la Bruxelles. Nu aş vrea să fiu rău înţeles, sunt filoeuropean, sunt un susţinător al federalizării Europei. De fapt, ţările mici şi puţin dezvoltate ar avea de câştigat.  România este una dintre ele. Ţările mari, bogate şi civilizate ar avea de pierdut, ar apărea situaţia care a apărut în Italia, unde nordul bogat susţine nu mai vrea să hrănească sudul sărac.

SB: Din păcate, înţeleg de ce. În acest moment, din câte am înţeles, din perspectivă fiscală, nordul bogat cam plăteşte pentru sudul sărac. A nu fi înţeleasă greşit, din perspectivă naţională, aceasta nu este o mişcare inteligentă, dobândirea autonomiei. Există deja animozităţi. Oricum, în Italia din această perspectivă, lucrurile sunt mai simple – doar două laturi ale aceleiaşi poveşti. Ce ne facem cu Europa, unde sunt atâtea iţe de dezlegat?

A.O.:E foarte dificil, iar stereotipurile vor rămâne în continuare cârjele raţiunii europene.

SB: Şi, în continuare, românii vor fi nişte hoţi, grecii nişte leneşi, bulgarii vor fi cei care iau mită mai abitir decât restul lumii…

A.O.: Lucian Blaga a spus că stereotipurile vin din rădăcini extrem de adânci şi sunt profund intrate în mentalul colectiv, încât nu ne putem debarasa de ele. Cel mult, putem schimba nişte stereotipuri cu alte stereotipuri, aşa că de ele oricum nu scăpăm.

SB: Dumneavoastră aveţi superstiţii?

A.O.: Da. Ştiţi cum e, psihiatrul, tot având de a face cu nebuni, devine şi el puţin debalansat psihic. Aşa şi eu, tot studiind superstiţiile, am ajuns să le înţeleg dedesubturile magice şi să cred în ele. Calc întotdeauna cu dreptul peste prag. Dacă o pisică îmi traversează calea, aleg o altă cale sau las pe altcineva să treacă, pe cineva care nu a văzut pisica cu pricina, şi alte câteva de acest gen. Categoric da, dar, copii, nu faceţi acasă ceea ce vedeţi la televizor.

SB: Vă înţeleg perfect. Deşi, în mod raţional, ştiu că nu este cazul, când mă mănâncă palma stângă mă gândesc că iau bani, iar când mă mănâncă palma dreaptă, mă gândesc că îi dau. Deci nu putem scăpa de superstiţii, în ciuda raţiunii. Un mesaj pentru cititorii SemneBune? Mai bine, o recomandare literară pentru cititori? Ce citeşte Andrei Oişteanu acum?

A.O.: Le recomand să rămână pe poziţii şi să citească articole pe site-uri culturale excelente, cum este www.semnebune.ro (n.ed. răspuns urmat de o umilă plecăciune din partea subsemnatei), pentru că ştiu că Internetul este un balaur cu mii de capete şi te poţi rătăci în acest labirint de informaţie. E nevoie de o busolă, de cineva care să îţi arate nordul, altfel te rătăceşti. Un fir al Ariadnei, sau al Andreei, în cazul nostru (n.ed. râde cu poftă). Momentan, citesc cărţi care mă ajută să compun cartea la care lucrez de câţiva ani, „Sexualitate şi societate. Religie, mit şi literatură”. Păstrez subtitlul utilizat şi pentru „Narcotice...” pentru că e foarte bun. Pe masa mea de lucru se află „Erotismul” semnat de Georges Bataille, cartea despre istoria violului a lui Vigarello. Tot el a coordonat Istoria corpului, în trei volume. De asemenea, citesc folclor pornografic, folclor deşucheat. În fapt, ţăranii sunt foarte direcţi.

SB: Şi foarte plastici.

A.O.: Exact. Se feresc când văd domni de la oraş, cu reportofoane de genul celui pe care îl am eu în faţă, acum şi care pe mine nu mă intimidează, dar ei se jenează pentru că ştiu că domnii de la oraş nu înţeleg nimic. Atunci, zâmbesc jenat şi spun: „Ei, sunt credinţe de-ale noastre”.

SB: Asta apropo de episodul descris în „Narcotice…”, cel al vizitei la stână, unde ciobanii aprindeau cânepă şi explicau cu un zâmbet uşor jenat că nu fac decât să înmiresmeze aerul.

A.O.: Exact. Revenind, cam acestea sunt lecturile mele, acum, pentru că există o vorbă: cărţile din cărţi se fac. Nu ajunge să faci o compilaţie de cărţi, totuşi. Miza mea, şi în asta constă aventura acestei cărţi, este să scriu o carte care să dărâme încă un tabu al culturii române, o cultură conservatoare, pudibondă, care se jenează să vorbească despre lucruri naturale. Or activitatea sexuală este o activitate naturală, ca mâncatul sau dormitul, şi trebuie să vorbim la fel de natural despre ea. E o miză destul de aventuristă şi revoluţionară.

SB: Şi nu ştiu dacă la noi, din perspectivă editorială, mai există titluri la fel de îndrăzneţe.

A.O.: Nu prea există, în timp ce, pe această temă, rafturile sunt pline în Occident.

SB: Occidentul e din alt aluat.

A.O.: Da, e din alt film, apropo de discuţia noastră referitoare la delay-ul culturii române. De fapt, ceea ce scriu eu este o carte de sfârşit de secol XIX, pentru că atunci ar fi trebuit scrisă, mai ales dat fiind faptul că e un volum care vorbeşte despre sexualitate şi societate românească de la origini, până în prezent.  Astăzi, nu se mai scriu astfel de cărţi.

SB: Deşi nouă ne trebuie astfel de carte.

A.O.: Exact. Dacă nu voi fi arestat de poliţia morală…

SB: A doamnelor de vârsta a doua cu copii adolescenţi…

A.O.: … şi de armata salvării şi afurisit de Biserica Ortodoxă Română, vă voi oferi primul meu interviu cu ocazia lansării acestui volum, la editura Polirom.

SB: Vom fi prezenţi cu dragă inimă şi interes pe măsură!

 

Şi am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea aşa. O incursiune prin universul lucrărilor lui Andrei Oişteanu nu va fi lipsită de surprize din toate registrele: superstiţii, mituri, legende şi stereotipuri, tipare de gândire de care ne ciocnim în fiecare zi, pe care le-am moştenit şi pe care le aplicăm în mod inconştient. Închipuiţi-vă că aveţi în faţă un tratat de psihologie pentru mentalul colectiv: ce poate fi mai fascinant?

 

 

P.s.: Vă recomand cu drag „Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească”, Ed. a II-a, 2013, Ed. Polirom.

 

Citiţi, doamnelor şi domnilor!

 

A.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167