Dosar de scriitor: Andrei Oişteanu (V) Ficţiunea – bijuterie lucrată cu migală

Dosarul de autor „Andrei Oişteanu” se apropie elegant de final şi intru într-o zonă dragă mie: ficţiunea. George Călinescu, Mircea Eliade, Ioana Pârvulescu sunt primele nume care îmi vin în minte, gândindu-mă la intelectuali români care au lăsat pentru o secundă profesiunea de suflet deoparte şi îşi trag sufletul preţ de câteva capitole, unii în ficţiuni uşor stângace, alţii în explozii de imaginaţie tulburătoare (apropo de experienţa literară asociată cu cea narcotică a lui Mircea Eliade, despre care povesteam articolul trecut). Există un element pe care toţi autorii de acest tip îl au în comun: o frenezie literară, un entuziasm ce răzbate din text, din atenţia pentru detaliu şi pentru firul narativ, poate uneori un pic prea simetric şi bine organizat (aşa cum, deşi unul dintre romanele dragi mie, mi s-a părut Enigma Otiliei, pe care criticul literar pare să o fi scris după reţetă, de teama de a nu greşi). Uneori, frenezia literară dispare din volumele scriitorilor de carieră, pentru care scrisul încetează a fi o experienţă revelatoare.

O experienţă Andrei Oişteanu este incompletă fără lectura volumului „Cutia cu bătrâni”, care include texte scrise între 1978 şi 1981. Cartea publicată la insistenţele fiicei sale, în 1995, şi republicată de ed. Polirom, în 2012, poate fi receptată ca un pretext literar: ficţiunea ca instrument de expunere a întrebărilor adânci şi a nedumeririlor esenţiale. Citit în această cheie, volumul câştigă teren în gusturile subtile ale cititorului de cursă  lungă. Cu sinceritate debordantă, autorul povesteşte despre una dintre criticile mai puţin măgulitoare aduse volumului, semnată de Ioana Pârvulescu invitându-şi cititorul să treacă singur printr-un puzzle de detalii, atent selectate (poate puţin preţioase pe alocuri).

Ca orice volum de ficţiune, „Cutia cu bătrâni” are slăbiciunile sale (în fond, perfecţiunea este plictisitoare). Un pic peste registru, în anumite puncte, un pic prea riguros organizate detaliile în altele, firul narativ e doar un schelet firav, pe care se construiesc imagini multiple şi idei pe măsură. Cam aşa arată, privit la rece, după reţeta sus-menţionată. Propunerea mea, după lectura textelor sub umbrela „Cutia cu bătrâni”, este următoarea: priviţi cele două textele, „Arhivarul” şi „Comisionarul”  ca pe două cutii de bijuterii vechi, fiecare aparţinând unei doamne elegante, cu stil propriu, excelent conturat. „Comisionarul” este o mostră de ficţiune neobişnuită (povestea unui fost avocat care devine comisionar, apoi acceptă provocarea de a fi companionul constant al lui Carol care, deşi „nici prea în vârstă, nici prea bolnav” are un singur gând: să se sinucidă. Interacţiunea între personaje, construită cu grijă,  întâi o luptă mută, apoi o polemică constantă despre viaţă şi moarte, presărată de experienţe la limita fantasticului, captivează prin imprevizibil şi prin empatia pe care o stârneşte un personaj măcinat de întrebări care nu feresc oamenii obişnuiţi, dar pe care puţini le rostesc cu glas tare.

–  […] Viaţa este o şansă atât de uimitoare a materiei – cu  o  durată infimă, de o clipă cosmică – încât nu merită să o ratăm…

– Nu trebuie să ne căznim prea mult. O ratăm oricum, murmură Carol. Prin însăşi condiţia noastră. Prin faptul că intrăm cu frică în viaţă şi, odată intraţi, ne e frică să o părăsim. Cu toate că moartea nu este o experienţă nouă care să ne sperie. Am cunoscut-o înainte de naştere. Starea prenatală este identică cu cea postmortem. Un copil născut este o nouă fiinţă smulsă morţii şi, cu toate acestea, nu deplângem soarta milioanelor de copii neconcepuţi şi nenăscuţi. În schimb, bocim ca nişte cretini fiecare fiinţă care se întoarce în nefiinţă şi asta din cauza inerţiei şi a memoriei noastre împuţite, care ne fixează de starea trăită anterior…

Arhivarul” este şi mai subţire în privinţa firului narativ şi a caracterului dinamic, dar explozia de detalii interconectate, ca nişte bijuterii Cutia-cu-batrani-bunvechi, lucrate de bijuteri care mai trăiesc doar în memoria şi imaginaţia noastră, în vremuri capitaliste de producţie în masă. Camera arhivarului se deschide sub ochii cititorului, ca un univers de poveşti ascunse ochilor profani, în obiecte preţioase ori inutile: „Încăperea bătrânului era aglomerată până la refuz. Spiritul lui meticulos şi ordonat, de arhivar, nu mai acţionase de data aceasta. Nu se mai putea mişca prin cameră decât călcând sau căţărându-se pe obiectele îngrămădite în dezordine, ca într-un panopticum abandonat: un obuz neexplodat din cine ştie ce război al neamului; hărţile unor ţinuturi imaginare, stranii animale împăiate, ce zgâriau întunericul încăperii cu privirile lor de sticlă; un borcal cu formol cu copii siamezi; două ceasuri cu mecanisme din pâine meşterite de ocnaşi; câteva scalpuri africane; un vas de aramă coclită în care i s-a spus că e închis, cu pecetea lui Solomon, însuşi demonul Sargatanas; iconiţe din corn de inorog şi canin de narval; un scaloian şi o oglindă acoperită cu pânză albă; o cutie de lemn plină cu „planete de tânăr”; o pereche de „cizme spaniole”; un aparat cu pompiţă de colectat sputa; câteva fire de cenuşă din cuibul păsării Phoenix, un maldăr de ceasloave, scrisori vechi şi dagherotipuri…. ” şi lista continuă – cel mai neobişnuit inventar pe care l-am savurat până acum.  „Arhivarul” este mostra de ficţiune care relevă pasiunea autorului pentru simboluri, pentru asocierile pe care mintea umană în căutarea unui sens mai profund al existenţei ori, pur şi simplu, pentru a construi o explicaţie pentru lucrurile neînţelese.

Puteţi privi „Cutia cu bătrâni” ca pe o incursiune în propria conştiinţă ori ca pe un moment de sinceritate sub formă literară. Volumul are foarte multe de oferit. L-am perceput ca pe unul dintre acele obiecte preţioase, pe care le păstrez pentru anumite momente, care cer un anumit decor şi un anumit context sufletesc.

Săptămâna viitoare, seria „Andrei Oişteanu” se încheie cu câteva bunătăţi pentru un pachet complet: ultimul volum, proaspăt lansat în librării, „Ordine şi haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească” (Editia a II‑a, revăzută, adăugită şi ilustrată, Polirom 2013), şi un interviu pentru care mă tot tem că nu mi-am făcut temele suficient, dar pe care (deşi sună  a clişeu) e păcat să îl rataţi. Apropo, weekend-ul acesta, la Bookfest, aveţi ocazia de a pleca acasă cu un exemplar din volumul „Ordine şi haos…”, cu autograful autorului însuşi. Lansarea volumului va avea loc duminică, pe 2 iunie 2013, ora 12:30, la standul editurii Polirom, în prezenţa autorului, a domnului Paul Cernat şi a domnului Vintilă Mihăilescu.

 

Citiţi, doamnelor şi domnilor! Nu există evadare mentală mai bună!

 

A.

 

Cutia cu bătrâni

Autor: Andrei Oişteanu

Colecţia: Seria de autor Andrei Oişteanu

Polirom 2013

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 165