Clişeul de a scrie despre clişeu

Ieri pe o ploaie torenţială mă lovesc de un cunoscut. Eu cu nasul în geantă şi umbrela pe umeri, el cu capul în pământ mergând agale sub o umbrelă neagră când zbang, ne-am ciocnit. „Ce faci?” îl întreb. „Mă plimb prin ploaie” vine răspunsul. „De ce?” întreb aproape retoric. Face o grimasă şi-mi spune ceva mai răspicat, „îmi place să mă plimb prin ploaie”. Nu era o ploaie care să te ademenească. Burniţa, vântul te mătura din toate părţile, frigul te pătrundea până la oase, maşinile împroşcau apa noroioasă fix pe trecători, nimic nu te îndemna la o plimbare, era mai mult vreme de stat în casă şi făcut orice altceva.

Noi, oamenii, adorăm clişeele. De ce să renunţăm la ele? De la expresii verbale pâna la stereotipurile din fotografie. În fiecare zi, le folosim cu graţie, le auzim la radio, le urmărim pe stradă, în telenovele, la ştiri, atunci când vorbim la telefon, pe facebook. Sunt pretutindeni! Accident rutier: şoferul nu a adaptat viteza la condiţiile de drum, sport: şi-au dorit mai mult victoria. Meteo: iarna le-a dat din nou bătăi de cap autorităţilor. Cu siguranţă că vă sunt cunoscute automatisme de exprimare ca se tulbură apele, clipe de coşmar, au luat cu asalt supermarketurile sau precum Ai să râzi, Super, Ok, Ce tare, Gen.

În fotografie clişeul bate la fund orice alt amic de-al lui. Dumicaţi gata mestecaţi, cărări bătătorite, exploatare până la refuz. Căţeluşi în coşuleţe, flori şi cafele, pisicuţe dormind în poziţii nefireşti. Nori, din nou flori, peisaje, apusuri şi răsărituri. Toate acestea susţinute tot de noi, de aşteptările noastre, nu ne mai interesează subiectul, nici dacă amintirea e încorsetată pe diafragma sufletului, noi am redus totul, am simplificat şi am transformat termenul „din bucata de film impresionată de lumină” într-o expresie stereotipică şi banală.

Aş putea continua la nesfârşit, însă îmi dau seama că n-am să pot doborî un lucru devenit nemuritor. Cumva, viaţa noastră a devenit  artificială. Trăim printre ursuleţi de pluş, trandafiri de plastic, cafeaua de dimineaţă într-o poză pe site-urile de socializare. Scria cineva aşa „clişeul este trandafirul de plastic al limbii, nefirescul care ţine loc de firesc.” Şi poate că n-ar trebui să condamnăm atât de tare toată şablonizarea asta. Clişeele de limbaj  sunt inevitabile, deopotrivă cu restul stereotipurilor. Poate pentru o comunicare mai comodă sunt un rău necesar, iar atunci când se tocesc, ies din uz, sunt înlocuite rapid cu altele, pentru că noi, oamenii, vom avea nevoie mereu să aproximăm, să ridicăm totul la superlativ, să banalizăm. Să devenim un clişeu printre alte sute.

Viaţa tinde să fie şi ea o înşiruire de clişee: cafeaua de dimineaţă, cititul ziarului în drum spre muncă, cumpărăturile, până ce şi acest text, ca de altfel toate, nu e decât o combinaţie între aceleaşi 26 de caractere plus cele 5 diacritice.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 25