Să fii străin într-o ţară din Asia este ca şi cum ai umbla dezbrăcat prin centrul Bucureştiului. Dacă este una din ţările unde nu prea se vorbeşte engleza şi dacă stai undeva în provincie atunci ai cam încurcat-o, toţi se vor zgâi la tine ca la o arătare, copiii vor rămâne cu gura căscată, bătrânii vor tresări şi-şi vor duce mâna către inimă, unii vor întoarce capul după tine frecându-se la ochi, alţii mai curajoşi vor intra în vorbă cu tine. Dacă faci greşeala să le spui două cuvinte pe limba lor, când tu încă nu stăpâneşti nici măcar un vocabular uzual, atunci vor turui fără întrerupere, îţi vor adresa întrebări pe care cu vremea le vei deprinde, le vei anticipa, vor deveni un soi de stereotip.
Nu demult, mă aflam într-un mic restaurant de okonomiaki (un fel de pizza asiatică), gazda învârtea clătitele pe plita încinsă, valuri de căldură iradiau făcând ziua tropicală şi mai greu de suportat. Sfârâiau cercurile de aluat şi aburii se ridicau leneşi, făceau arabescuri ciudate în aer ca nişte năluci, ca apoi să fie înghiţiţi de gura ventilatorului. Localul – o mică bijuterie de altfel- la ora prânzului era ticsit de clienţi, oameni de-ai locului, câtiva delegaţi sugrumaţi de cravatele bine înnodate, turişti curioşi şi pofticioşi şi ciorcini de elevi veniţi într-o excursie cu şcoala, pesemne.
Îmi mâncam porţia fără grabă, zarva se potolise, mulţi dintre meseni plecaseră, când după un colţ zăresc două eleve din grupul de mai devreme. Şuşoteau, se ascundeau în spatele paravanului. Cea tunsă scurt mai scoatea capul din când în când şi privea pe furiş, ţinea un aparat de fotografiat în mână. Prietena ei o împingea de la spate, „hai du-te”, parcă îi spunea. M-am ridicat, împinsă la rându-mi de ceilalţi, şi m-am îndreptat spre ele, cea tunsă scurt s-a luminat dintr-o dată, a început să sară în sus de bucurie. Am făcut poze, era pentru prima dată când vorbea cu o străină, emoţionată fiind, nu m-a întrebat mai nimic, de data aceasta eu am fost cea care a pus întrebările. După ce au plecat am revenit la locul meu cu o urmă de mândrie pe buze, uneori e bine să fii gaijin (străin) în Japonia, devii celebru fără nicun efort.