Cafeneaua din colţ

Cafeneaua din colţ este întotdeauna ticsită de oameni. Localul îngust cu banchete maro, tapisate cu un vinilin tăbăcit, are toate mesele ocupate. Aerul e sufocant, fumul de ţigară de ridică puţin, apoi încremeneşte într-un bloc compact de gelatină deasupra tuturor, dar asta nu împiedică discuţiile să se însufleţească, cuvintele să facă arabescuri prin aer, să danseze cu norii de fum şi să se piardă înlocuite mereu de altele.

 

La una din mese, două fete istorisesc necontenit. Sunt atât de prinse în poveste, încât uită că sunt însoţite. El, simţindu-se neglijat, încearcă să le atragă atenţia. O prinde în braţe pe cea de lângă el, îşi trece mâinile după gâtul ei, lasă să-i scape săruturi mici pe gâtul imaculat ca de lebădă.  Ea îl opreşte, oarecum stânjenită, privindu-şi prietena pe furiş. El insistă, o apucă de bluză, caută să-i simtă mirosul, îşi afundă nasul în albastrul ţesăturii, zâmbeşte poznaş, apoi trage cu putere de haină şi lasă să scape din ascunzătoare, doar pentru o clipă, un sân mic cât un pui de pasăre, fata se acoperă şi-l priveşte aspru. Îl îndepărtează cu o mână. Cealaltă îl cheamă lângă ea întinzându-i braţele, hai, vino, îi spune. Se luminează, flămând, se cuibăreşte la căldura pieptului ei. Discuţia continuă, iar el nu are stare. Îşi afundă mâinile în cascadele de smoală topită ale părului, se joacă cu şuviţele, le încurcă, le descurcă, îi atinge lobul fin al urechilor, degetele alunecă pe alabastrul picioarelor dezgolite, curios şi neastâmpărat, caută să simtă mirosul, să pipăie pielea străbătută de venişoare subţiri, să urmărească conturul trupului. Zăreşte bluza albastră şi se întinde spre ea. Îi cuprinde chipul în căuşul palmelor, o priveşte fermecat, ochii îi strălucesc. Pe fată o pufneşte râsul de plăcere, cascade se rostogolesc şi din pieptul lui. Îşi şterge câteva lacrimi şi rămâne liniştit. Prietenele reiau sporovăiala fără greutate. El priveşte în jurul lui, urmăreşte câţiva oameni, îşi priveşte mâinile, privirea i se întristează. Fata cu păr negru observă şi până ca el să se înstrăineze, îl ia în braţe, îl dezmiardă cu atingeri şi săruturi, râde moleşit cu capul rezemat pe pieptul ei. Cu un strop de gelozie în priviri, fata în albastru se ridică şi-l prinde de mâini, gata, plecăm, spune. Cu regret în ochi, el pare să se resemneze, ea îl îmbrăţisează şi îi şopteşte la ureche: eşti obosit, mergem acasă.

 

Uşa cafenelei se închide cu zgomot. Cele două siluete se pierd după colţ, el îşi lasă capul pe umărul mamei şi adoarme, are doar zece luni.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 25