După terminarea liceului, sau a unor studii universitare, tânărul japonez îşi găseşte un job. Dacă aruncăm o privire peste cum arată ziua de lucru a tânărului, realizăm că nu se mai poate vorbi despre un bilanţ de viaţă, ci unul al muncii. Japonezul ridică job-ul la rang de cult. Un cult al datoriei pentru sine, pentru umanitate. Cultul efortului, al eliberării, cultul salvator. Deci prin muncă se salvează. De la ce? veţi întreba; de la a nu-şi trăi viaţa după propriul tipar, de la a nu fi oaia neagră, a nu fi cuiul ce iese afară, după cum bine spunea o amică. Pentru că, dacă îndrăzneşte să nu fie în linie cu restul, ciocanul societăţii va avea grijă să îl bată la loc.
Lucrul îi asfixiază intervalul diurn în aşa măsură încât seara nu mai are nevoie de nimic. Munca este o activitate care aduce un câştig din care nu se bucură nimeni. Un câştig din care nimeni nu câştigă nimic, decât ocazional, într-un week-end prelungit, într-o vacanţă unde îşi petrece, în sfârşit, timpul cu familia, sau cel mai adesea la pensie. Ajunge să aibă tot ce îi trebuie, dar este atât de istovit, încât nu se poate bucura de nimic. Şi mă îndoiesc că reuşita profesională (acolo unde există) îi aduce satisfacţii suficient de puternice încât să nu blesteme lipsa de timp, sau mai bine zis, lipsa de viaţă.