Beţia

Elefanţii mergeau în sir indian pe pereţi. Eu îi număram, unu, doi… treisuteşaizecişişapte. Dunele de nisip erau înalte, dar elefanţii păreau obişnuiţi cu truda. Îşi urmau drumul netulburaţi. Am vrut să le strig, voi, elefanţilor, aveţi grijă, o să vă prăbuşiţi, o să vă rostogoliţi printre noi ca nişte bolovani. Voi, elefanţilor, ce faceţi?! Dar nici nu băgau de seamă, nu mă auzeau, ei mergeau în şir indian pe pereţi. Îşi ridicau picioarele uriaşe şi călcau toţi în acelaşi timp, de se cutremura cârciuma.

Cei din jurul meu nu vedeau, nu mai ştiam numele pentru obiecte şi încercam să le arăt prin semne dansul animalelor din spatele lor. Mesenii erau însă absorbiţi să prindă zâmbete înaripate, priviri pe sub gene, râsete şi vorbe deocheate. Le sorbeau din aer ca pe nişte picături.

Pe masă se arătau fără ruşine blonde, brune, cubaneze, spaniole. Îşi unduiau languros trupurile. Le priveam cu poftă, aş fi vrut să le iubesc pe toate. Să-mi înmoi buzele însetate în lichidul călduţ, să văd ce gust are fiecare. Când m-am aplecat să le prind în braţe, toţi au rămas cu ochii holbaţi la mine. Acesta a fost momentul când am ridicat paharul la buze şi am observat chelneriţa cu două blonde. Iar ea a fost la fel de importantă pentru acest moment ca şi elefanţii de pe pereţi sau halbele pe care le ţinea în mână sau berea din pahare.

 

Momentul în care mi-am dat seama: gândurile se nasc din bere şi mor odată cu ea.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 25