Acum două nopţi

Departe se vedea Varfu Frumos printre prunii grei de rod. Cerul era prins în strâmtoarea asfinţitului, gata să-şi dea şi ultima suflare albastră. Stăteam pe prispă şi priveam rostogolirea lentă a liniştii pe uliţă şi-mi ţineam mâinile adunate în poală. L-am văzut târziu sărind pârleazul şi-am început să tremur uşor. Purta cămaşa albă, de borangic, lungă până în pământ. Avea pasul uşor de nici nu îl auzeam. Se făcuse beznă de-a binelea când m-a prins de mijloc şi m-a iubit acolo, pe prispă, focos. Două trupuri ce se încleştează, se unesc, se devorează, apoi se topesc încet în întunericul nopţii.