***
suntem în locul unde nu se începe nimic. iar eu te aud cum urli
deşi tu doar ţi-ai aprins o ţigară, deşi doar ai pus o sticlă pe masă
şi nici măcar nu m-ai privit.
eşti fericită?
iar eu mă gândesc că-mi vând carnea pentru o bucăţică de suflet
când abia mai am bani de o pâine.
eşti fericită? spune-mi.
iar eu mă gândesc cum urlu de fiecare dată când încerc să-ţi iau
supărările în palmă, să le sparg de podea
şi nu pot.
în locul unde nu se începe nimic ne iubim ca orbii,
ca surdomuţii,
ca cei ce nu înţeleg.
şi poate dacă am fi ca ei am mai avea o şansă.
dacă sunt fericită? da, aveau în obor la colţ
puţină fericire de luat la negru.
doar cât să te mai ţina o seară:
să înduri neînceputurile cu ceva jazz, cu ceva vin,
cu ce va să vină.
să-ţi faci planuri cu fetiţa pe care nu o ai încă,
să te gândeşti la femeia care nu sunt,
să vrei să te angajezi,
să vrei un loc al tău.
doar cât să poţi să crezi în toate,
să nu mai alunece greieri între coaste
cînd ai nevoie să acoperi disperarea.
dacă vrei, o împărţim. poate nu e nimic
de înţeles şi ne-am speriat degeaba.
poate am venit prea târziu.
sau prea devreme, cine ştie?
în orice caz, aici nu se sfârşeşte nimic,
putem să mai zăbovim.
atât cât să rupem sforile, pereţii fără ziduri,
cât să ne rupem, cât să fie nevoie
să ne lipeasca unul de altul şi să ne dea afară.
doar aşa devin inutile
întrebările fără cuvinte.
–
Silvia Tereza Grădinaru, câștigătoare a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Poezie, ediția I, 2010.