Tropul lui Ionut Vasilescu

Cangurul mare cu pene albe

– Un cangur mare, cu pene albe.

– Un ce?! Nu există așa ceva.

– Contează?

 

Pe Vali l-am cunoscut încă din clasa întâi. Cu toate acestea, prima amintire pe care o am despre el nu are legatură cu întâia zi de școală. Am însă și acum în fața ochilor imaginea unei zile geroase de iarnă. Geamurile erau înghețate și tuturor ne ieșeau aburi pe gură, căci în clasă nu era foarte cald.

În banca din dreapta mea era un băiețel destul de înalt, dar foarte slab. Era îmbrăcat cu niște haine impecabil de curate, iar cămașa…puteam să jur că niciodată nu văzusem vreo cămașă călcată atât de bine.

Îl studiam cu coada ochilor pentru că îmi atrăsese atenția comportamentul său bizar. Tocmai primisem notele pentru niște lucrări pe care le dădusem cu câteva zile în urmă, iar Vali urla disperat la învățătoare:

– Nu se poate așa ceva, nu pot să mă duc acasă cu nota asta!

În voce i se putea simiți atât furie cât și teamă. În timp ce spusese toate acele vorbe răstite, mușchii din jurul gurii i se contractaseră atât de tare, încât buzele se subțiaseră și arătau ca două ace de gămălie.

Eram tare curios să văd nota pe care o luase. Părea într-adevăr ceva foarte grav, dar nici eu, de fapt niciunul dintre colegi, nu aveam curajul să ne îndreptăm ochii către acea bucată de hârtie. Probabil ne era tuturor teama că acel val de furie se va revărsa și asupra noastră.

Din fericire pentru noi, Vali n-a mai urlat vreodată în mijlocul orelor. După episodul cu lucrarea, mama sa fusese chemată la școală, iar el apăruse a doua zi cu o vânătaie pe unul dintre obraji. Era supărat și încerca pe cât posibil să evite privirile celorlalți. Nu vorbea cu nimeni și se ascundea în băncile din fundul clasei. Semnul lăsat pe obrazul drept de o mână vânjoasă era însă prea mare ca să nu fie observat.

Mai am de asemenea în minte imagini cu festivitățile de premiere de la finalul fiecărui an de școala. Chiar dacă pentru mulți constituiau prilej de bucurie, căci anunțau începutul lungilor vacanțe de vară, pentru Vali păreau a fi coșmar. Apărea de fiecare dată tras cu forța de către părinții săi. Stătea izolat până la momentul anunțării premianților și atunci se uita cu ură la cei care primeau coroniță. A încercat probabil în fiecare an să se numere și el printre cei mai buni, dar mai mult de premiul doi nu a reușit niciodată.

Mulți îl priveam ciudat și în astfel de momente. Până la urmă, inclusiv locul doi primea cadouri. Deseori ne puneam întrebări cu privire la supărarea sa, dar nu aveam niciodată curaj să i le adresăm.

Anii au trecut, în gimnaziu nu am mai fost colegi, dar am avut ocazia să aud de la niște prieteni o mulțime de întâmplări al căror subiect era chiar el. Vali a trecut pe rând prin cursuri de pictură, de limbi străine sau chiar și de dans. Singura constantă din viața sa părea să fie de fiecare dată înverșunarea cu care lupta să fie cel mai bun. Era ursuz, nu se preocupa decât de propia persoană și se înfuria terbil de fiecare dată când o dădea în bară. De altfel, dacă stau bine să mă  gândesc, de fiecare dată renunța atunci când realiza că era pe cale să devină sinonim cu mediocritatea.

La un moment dat, cam când aveam vreo 13 ani, am aflat că se apucase de box. Ce-i drept, asta l-a ținut ceva mai mult. De altfel, la vreo șase ani după ce s-a apucat de acest sport, a ajuns la televizor cu un meci ce ar fi trebuit să constituie rampa lui de lansare.

Spre mirarea multora, nu și a mea, meciul a fost un eșec răsunător. Cam de prin repriza a treia, după ce a încasat câțiva pumni suprinzători, a început să-și piardă controlul. Nu s-a mai concentrat, a început să apeleze la tot felul de lovituri ilegale, s-a certat cu arbitrul și chiar și cu propriul antrenor. Cu câteva minute înainte de final, a picat răpus de un upercut fulgerător al adversarului.

Apoi n-am mai aflat nimic. Cariera sa probabil s-a destrămat, iar cunoștințe comune n-am mai avut.

 

În urmă cu vreo doi ani am avut parte de o surpriză. Mergeam grăbit către școala în care învăța fiul meu, mândru elev de clasa întâi. Mă duceam destul de supărat la o întâlnire cu părinții. Descoperisem în discuțiile cu băiatul meu că noul învățător avea niște probleme în relația cu ei. Era tânăr, lipsit de experiență și nu se descurca atunci când cei mici începeau să facă gălăgie.

Drumul meu trecea printr-un părculeț. Pe una dintre alei, pe o bancă mai retrasă, l-am vazut pe tânărul învățător. Nu era singur și spre uimirea mea am simțit că îl recunosc pe intrelocutorul său. Era un tip înalt, subțire, ce purta niște ochelari fumurii, mari, care îi acopereau toată fața. Avea în mâna stângă capătul unei lese. La celălalt capăt se găsea un căine labrador simpatic, care își privea cu dragoste stăpânul.

Mi-am dat seama că era vorba de fostul meu coleg de școală. M-a intrigat un pic asocierea celor doi. Am realizat că oricum ședința nu avea cum să înceapă până ce învățătorul nu ajungea la școală, așa că m-am furișat pe aleea vecină, am ales o bancă aflată destul de aproape de a lor și m-am străduit să trag cu urechea. Păreau să se cunoască destul de bine, iar mintea mea deja născuse teorii cum că Vali sigur era o influență nefastă pentru învățatorul fiului meu.

 

– Un cangur mare, cu pene albe.

– Un ce?! Nu există așa ceva.

– Contează?

Vocea i se schimbase mult în anii de când nu-l mai văzusem. Era blândă, plină de candoare. Îi dispăruse toată înverșunarea și ura pe care o purtase atâția ani. Parcă ascultam un bunic, cu barbă albă, ce spunea o poveste de demult, plină de tâlc.

– Încearcă chestia asta. Pur și simplu când încep să vorbească toți, să urle, să facă gălăgie, imaginează-ți cangurul cum țopăie printre ei. E o imagine destul de haioasă. S-ar putea să te mai liniștească un pic.

– Dar se poartă ca niște monștrii. E un haos total. Nu pot să-i controlez.

Vali continuă cu aceeași voce caldă:

– Sunt și ei doar niște copii. Cu siguranță atunci când te văd agitat fac și mai rău. Eu cred că dacă ar vedea că gălăgia lor nu te stresează, probabil s-ar mai liniști și ei un pic. În fine, e doar o teorie, ce-i drept n-am avut niciodată de-a face cu niște elevi de clasa întâi.

Învățătorul nu părea convins de soluția pe care o primise, așa că întrebă cu neîncredere în voce:

– Da’ de unde și până unde teoria cu cangurul ăsta ciudat?

Vali inspiră adânc, se împinse ușor în spătarul băncii, se lăsă parcă inundat de amintiri și își începu povestea:

– Știu că ești pasionat de sport, așa că probabil ții minte meciul acela de box, pe care l-am pierdut.

– Da, îl știu.

– Ei bine, după meci, mă găseam în vestiar împreună cu tata, fratele meu mai mare, antrenorul, asistentul său și impresarul. Toți urlau disperați la mine și îmi spuneau ce ratat sunt. Au ținut-o așa zeci de minute în șir. Simțeam cum îmi clocotea sângele în vine. Aș fi vrut să mă ridic și să îi lovesc pe toți. Aș fi vrut să îi văd pe toți morți. Numai că eram atât de obosit…și nu era doar o oboseală fizică. Nu…mă simțeam obosit cumva de toată viața mea. Corpul nu putea să mai lupte și niciunul dintre mușchii mei nu se mai încordau.

Stăteam lipit de perete și mă uitam la ei cum urlau, incapabil să fac ceva. Și atunci l-am văzut pentru prima oara. De undeva din spatele lor a început să țopăie un cangru mare cu pene albe. Sărea într-una și se tot uita la mine. Avea o gură enormă și un zâmbet cât toată fața. I se vedeau dinții albi și mari și părea atât de fericit, încât imediat am simțit un surâs care vroia să-și facă loc pe chipul meu.

Da…sunt sigur că te uiți la mine ca la un nebun…dar așa s-a întâmplat. Sunt conștient că nu era real și că mintea mea îl izvorâse din cine știe ce colț ciudat al creierului. Dar n-am facut nimic că sâ alung acele gânduri. Am stat și l-am urmărit cu privirea. Nu mai auzeam nimic din ce se vorbea, simțeam doar o căldură plăcută care mă învăluia de la picioare în sus.

De atunci încolo, l-am purtat tot timpul cu mine. Când simt că ceva e în neregulă încerc să mi-l imaginez iarăși în fața ochilor țopăind, zâmbind și împrăștiind veselie. Imaginea aceea m-a ajutat când am rupt orice relație cu familia mea, atunci când doctorii mi-au zis că loviturile mi-au afectat nervul optic și apoi în fiecare zi din viața mea de nevăzător.

În ultimii ani auzul mi s-a ascuțit. Uneori aud lucruri frumoase, alteori nu. Și atunci văd din nou. Nu văd real ce e în jurul meu, ci cangurul acela mare, cu pene albe.

 

Discuția a mai continuat câteva minute după. Învățătorul a vrut să-și exprime și el punctul de vedere. N-am mai ascultat însă. Nici măcar n-am aflat de unde se știau cei doi. Mă impresionase foarte tare povestea auzită. La un moment dat m-am ridicat de pe bancă și am pornit către școală. Într-un mod straniu nu mai simțeam nicio supărare. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că aveam chiar un zâmbet pe față și trăgeam tot timpul cu coada ochilor în stânga și în dreapta. Mă uitam să văd dacă nu țopăie careva.

N-am văzut niciodată cangurul. Probabil nici învățătorul, pentru că săptămani mai târziu a renunțat la meserie. Nu reușise să găsească nicio cale de comunicare cu copiii. Poate că pur și simplu nu era făcut pentru asta.

În schimb mi-am făcut două obiceiuri noi. De fiecare dată când sunt supărat, ca să trec mai ușor peste, am două variante.

Uneori îmi cumpăr cărți audio. Vali lucrează pentru o editură. Primește cărți scrise în braille și le transpune pe înregistrări audio. Vocea aceea caldă și plăcută din parc nu i-a dispărut. E acolo și îmi dă imediat o stare de liniște.

Alteori pur și simplu mă duc în parc. Știu că în fiecare zi iese la plimbare cu câinele. Nu m-am dus niciodată să intru în vorbă cu el. Mă simt încă vinovat că atunci când eram mic îl bârfeam împreuna cu ceilalți colegi.

În schimb mă așez pe o bancă vizavi de el. Îi urmaresc timp de câteva minute fața și simt senzația de bine. Chiar dacă a rămas la fel de slab și de osos, trăsăturile feței sunt mult mai blânde. Mușchii nu i se mai încordează necontrolat, iar nasul îi inspiră aerul cu nesaț, de parcă fiecare respirație e cel mai bun lucru din lume. Își mângâie cu drag câinele pe cap, iar acesta se lipește de el și îl privește cu admirație.

Uneori Vali întoarce capul în toate direcțiile. Ascultă  tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Aude lucruri frumoase de multe ori, dar uneori aude gălăgie sau huruit de mașini. Paradoxal, dintre toți trecătorii pe care îi observ, e singurul care zâmbește chiar și atunci. O fac și eu pentru că știu la ce se gândește.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 391