Autobiografică
Locuiesc la marginea unei lumi cât un
sâmbure de lămâie.
Casa noastră avea numărul unsprezece de când
am început eu să-nţeleg în cifre.
Acum e şi douăzecişitrei şi unsprezece.
Dac-aş avea două vieţi ca şi două case
poate aş muri de două ori,
dar nu ştiu cum iese asta.
Trăiesc, mor, apoi moartă trăiesc şi iar mor?
Adică mai moartă decât eram?
Sub unghiul nouăzeci de grade
câmpul îşi deschide misterul din cele două intrări în casă
(n-am îndrăznit să merg decât cu tata
şi asta când eram foarte mică).
Cele mai scurte drumuri nu sunt tocmai cele mai bune.
Sub cerul nostru e o stradă a florilor,
chiar dacă noi suntem cea a trandafirilor şi-‘ntr-adevăr
şi-o cărare duce spre Nistru
cu trandafiri.
Ştiam mai înainte că
cineva creştea lalele pe-o bucată de pământ
din câmp şi-i spuneau tot „la trandafir”.
În viaţă e mai mult decât astfel.
E ciudat cum atâtea străzi sau atâtea flori
se pomenesc deodată aşezate lângă două maternităţi,
dintre care una veche, o morgă
şi două spitale, dintre care unul vechi.
Poate că s-ar fi gândit,
în cazul unei morţi, al unei naşteri sau pur şi simplu o vizită,
că oamenii ar veni la noi ca-n ţara minunilor
să-şi umple braţele cu flori
s-aducă şi-n aroma aia încărcată de bolnavi
adiere mai bună.
Spitalul cel vechi e noaptea lângă care
am ţipat speriată
de-o pisică.
Nu ştiu cum se face, dar mi-e frică de oameni.
Maternitatea cea veche e locul unde m-am născut eu
se pare că nu mi-a dat voie să plec prea departe
şi-am rămas pe-aceeaşi sută de metri
cu ea, cu spitalul,
cu morga.
–
Diana Frumosu este câștigătoare a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Poezie, ediția a II-a, 2011.