Sfârşitul nu e neapărat o tragedie

citat-Jules-VerneAnul acesta – în special ultima parte – a fost unul ciudat din punctul de vedere al rezistenţei prin cultură. Lucrurile nu s-au mai întâmplat atât de vehement şi de “underground” cum s-au întâmplat în ultimii doi ani. Nu ştiu cum să percep asta. E o stare de tensiune, parcă şi puţină aşteptare, de parcă stă să vină ceva mare peste noi … şi totuşi întârzie.

Tot ce se întâmpla anul trecut, pe Facebook în mod deosebit, a fost extrem de incitant şi interesant. Toţi cei care aveau în trecut măcar o carte citită, parcă se aliaseră în mişcarea pentru carte şi cultură. Citeam îndemnuri la tot pasul, vedeam cel puţin un titlu la fiecare 2-3 postări, ceea ce pentru mine a însemnat un studiu de piaţă fantastic. Editurile au preluat iute idea şi au început să susţină curentul cu  acţiuni din ce în ce mai frumoase, concursuri şi mesaje inspiraţionale, astfel încât, la un moment dat, aveam senzaţia că urma să se nască o isterie a cititului. In mintea mea nu putea să urmeze altceva decât o avalansă de noi titluri, o nebunie în vânzări şi lansări, niste târguri de carte pline de evenimente aşa cum cerea publicul şi, mai ales, mult mai mulţi oameni în librării. Imi frecam mâinile euforică la gândul ca o mână de oameni care şi-au pus în minte sa reînvie cartea, au reuşit. Si dacă doar o mână de oameni au putut face asta, atunci un grup mai mare putea schimba lumea, nu? Dacă o mână de oameni au putut opri tirurile cu cai de la Letea, atunci un grup mai mare putea reconstrui România, nu? NU! Nici nu ştiu cine au fost cei care au îndemnat la citit prima dată. Mi-ar plăcea să am o asemenea statistică, dar din păcate nu cred că e posibil.

Primele îndemnuri şi-au văzut răspunsul la Gaudeamus. Cu bucurie în suflet am văzut că oamenii au înteles mesajul şi au organizat evenimente altfel, au ieşit din gândirea lor şi au aplicat metode noi, pentru cititori tineri si pretenţioşi. Am participat la câteva lansări minunate care de data aceasta nu s-au întâmplat doar la Humanitas (unde din nou am evitat să intru din cauza îmbulzelii!!!). Litera, All, Minerva, Curtea Veche, Paralela 45 – toate au avut câteva lansări notabile şi făcute cu foarte mult bun gust. Ce m-a impresionat foarte tare a fost faptul că şi editurile mici au investit nu numai suflet pentru lansarea unor titluri, pentru atragerea cititorilor (înadins nu am spus „cumpărători”, pentru că am simţit pentru prima dată că lumea e acolo nu doar ca să vândă, ci ca să participe la istorie).

Dezamăgirea majoră a fost că nu a existat nici anul acesta, aşijderea anilor trecuţi, o concluzie oficială a acestui târg. A lipsit un comunicat de presă prin care să se facă un bilanţ la cald. Imediat. Mai mult, nu au existat nici edituri care să iasă şi să spună: am făcut asta şi asta şi am obţinut asta. Nimeni. Nimic. Tăcere. Mister. Dintr-o pricină necunoscută încă, editorii nu sunt suficient de maturi să dea cifre reale. Si nimeni nu poate să facă o statistică demnă de secolul în care trăim, pentru a vedea cu ADEVARAT cum stăm la capitolul carte. Si mă întorc din nou la cuvintele Anetei Bogdan despre „nişa de carte” şi despre faptul că lipsa unor date statistice clare, unice, e o dovadă de neseriozitate.

Unele îndemnuri s-au întâmplat pe jumatate, altele deloc. Important este că oamenii au înţeles că trebuie să se schimbe. Dincolo de târgul la care am participat pentru prima dată cu drag pentru oamenii de acolo şi nu doar pentru titluri sau reduceri, cel mai mult mă încântă veştile despre apariţia unor librării „altfel”, în care găseşti nu doar cărţi, ci şi atmosferă, evenimente frumoase, caldură, oameni zâmbitori şi bine pregătiţi. Am tânjit ani de zile după oameni pregătiţi în magazine, dar mai ales în librării. Oameni care să mă încânte cu cărţile din custodie, astfel încât să plec cu plasa plină şi să nu mă simt de parcă am luat plasă. Oameni care să ştie lucruri inedite despre cărţi şi scriitori, şi să împrăştie pasiune printre rafturi. Palpabila, năucitoarea, euforica pasiune pentru citit pe care nu am mai simţit-o de pe vremea liceului, cand mătuşa prietenei mele îmi oprea cărţi sub tejghea de fiecare dată când primea marfă la . Si cumpăram de toţi banii de buzunar şi puneam cărţile la capul patului, pentru că mirosul lor îmi dădea vise frumoase şi citeam cam un titlu la 2 zile. Ehei, alte vremuri. Atunci dormeam 2 ore pe noapte pentru că citeam. Acum dorm cam tot atât, dar pentru motive mult mai puţin plăcute.

Multe dintre librăriile care au rezistat testului vremii – Dumnezeu ştie cum – vor sfârşi într-un mod dramatic. Si cand spun “multe” am, desigur, în vedere, companiile de stat care au crezut că “talciocul” este soluţia salvatoare. Că bunul gust a murit în România odată cu spiritul revoluţiei şi că, acolo unde creşte o carte poate răsări şi o brichetă, pe principiul că mulţi văd, puţini cunosc şi cei mai multi cumpără. Spun „creşte” o carte, pentru că întotdeauna mi-am imaginat cum o carte populează raftul pe care e aşezată. Cum împrumută din farmecul ei şi bucăţii de lemn sau plastic pe care e aşezată şi cum creează atmosfera specială genului ei. De aceea părăsesc librăriile care schimbă locul cărţilor. Acele librării nu mai au personalitate, pentru că înşişi cărţile ei nu mai au locul şi nici atmosfera lor. Sunt ca niste călători dezorientaţi care se trezesc în alt avion şi intră în panică. Aşa arată cărţile care au fost mutate: panicate, ca nişte bunici dezrădăcinaţi. Si cum ar putea să-mi placă o astfel de atmosferă de azil în care cărţile nu-şi mai găsesc locul???

Mi-am propus să cercetez fiecare din Bucureşti şi să scriu despre ea. Voi puncta fiecare lucru bun şi voi amenda fiecare azil care nu-şi respectă bătrânii. Si, bineinţeles că-mi voi lua asistentul cu mine, pe fiul meu, Vlad, care la 6 ani şi cu o minte necoruptă de griji ştie ce vrea şi ce-i place mult mai bine decât mine. Si nu se sfieşte s-o spună. Tare!

 

Foto arhiva personală

 

.F

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Cristina Tătăreanu

Avatar