Ţipete la volumul unor şoapte – Markus Zusak şi “Hoţul de cărţi”

“Încerc, cu toată onestitatea, să fiu veselă cu privire la acest subiect, deşi majoritatea oamenilor sunt stânjeniţi să creadă în mine, în ciuda protestelor mele. Vă rog, aveţi încredere în mine. Cu siguranţă pot fi veselă. Pot fi amabilă. Agreabilă. Afabilă. Şi astea-s doar cele cu litera «a». Dar nu mă rugaţi să fiu drăguţă. Drăguţă nu are nimic de-a face cu mine”.

1939, Germania nazistă. Al Doilea Război Mondial. O perioadă grea, în care Moartea nu a avut o secundă de linişte. A lucrat din greu, peste program, mereu la datorie, adunând la un loc sufletele celor mai puţin norocoşi.

“Le-am purtat în degete ca pe valize” spune ea. “Sau le-am aruncat pe umăr. Numai pe copii i-am dus în braţe.”

Şi pentru că a fost amabilă, aşa cum singură s-a lăudat mai sus, a binevoit să împartă cu noi povestea orfanei Liesel Meminger – o fetiţă curajoasă într-o familie adoptivă. Poveste pentru care Moartea s-a oprit din când în când din drumul ei pentru a o urmări, ca apoi să ne-o redea pe parcursul a 550 de pagini.

Până să ajungă în familia Hubbermann, Liesel nu ştia să citească. A făcut cunoştinţă cu prima carte într-un cimitir, pe care a păstrat-o cu sfinţenie până mai târziu, când a descoperit tainele cititului – ca să afle că de fapt cartea era un manual al groparului. Chiar şi aşa, a citit-o de nenumărate ori, fiind singura alinare şi amintire legată de vechea sa familie.

Apoi au apărut secretele. “Adulţii care şuşotesc nu inspiră deloc încredere.”

Pivniţa familiei Hubbermann a devenit scena principală prin care personajele s-au perindat, întotdeauna pe ascuns. Pivniţa era privită ca pe un sanctuar, un loc ferit de ochii curioşi ai vecinilor, un loc unde Liesel a învăţat să scrie şi să citească, unde pereţii erau pictaţi, unde Mein Kampf avea paginile vopsite în alb şi umplute cu desene şi cuvinte ce trădau începutul unei frumoase prietenii, unde Max trăgea cu disperare de ultimul fir de viaţă iar ochii lui nu-şi doreau decât să vadă cerul.

“Cerul e albastru azi, Max, şi e un nor mare şi lung şi este întins ca o funie. La capătul lui, soarele e ca o gaură galbenă.”

Odată cu primul secret, restul întâmplărilor au venit cu o viteză ameţitoare şi au trecut precum un taifun prin viaţa lui Liesel: strada Raiului, un coşmar, o carte pe râul Amper, Rudy Steiner, un acordeon, ţigări, o altă carte, lenjerie, mere furate, saumensch, pivniţă, Max, Gestapo, o bibliotecă imensă cu ferestrele deschise, un atac aerian, cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte. Un caiet negru. 175 de pagini de cuvinte. Moarte. Viaţă.

“Fiecare cuvânt cădea pe muchie. Se spărgea şi îl forma pe următorul.”

Până am intrat în subiectul cărţii, ceea ce m-a ţinut “prinsă” a fost abordarea originală a prezentării faptelor. La începutul fiecărui capitol a existat un rezumat a ceea ce urma să se întâmple. Era ca şi cum Markus Zusak ar fi spus: “Staţi puţin, nu vă grăbiţi, nu avem un final fericit. Bucuraţi-vă de călătorie, întrucât destinaţia nu va fi una plăcută.” Dar cine să îl asculte pe Zusak? Am încercat să mă păcălesc de fiecare dată, aşteptând cu sufletul la gură să se întâmple inevitabilul, ceea ce ştiam deja că se va întâmpla, însă mintea mea îmi spunea în permanenţă: “Şi dacă a încercat să mă păcălească? Dacă nu se va întâmpla aşa şi totul va fi bine?”

Am ştiut de la bun început care va fi sfârşitul. Cu fiecare frază, cu fiecare capitol, acţiunea era din ce în ce mai previzibilă. Şi totuşi, aceste lucruri nu m-au împiedicat să sper, până la ultimul cuvânt din carte, că se va termina cu bine. Mi-am imaginat de fiecare dată câte un scenariu pozitiv, naivă fiind, de parcă mintea mea ar fi reuşit să schimbe cumva cursul istoriei.

Vă provoc să citiţi această carte şi să nu plângeţi.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Premiată în 2011 și membră a juriului „junior” în 2012 în cadrul Concursului de debut literar „IDC”, Andreea este o cititoare ferventă.

Număr articole publicate : 17