Despre Neruda şi alţi demoni personali

Vă rog frumos, poeţi. Faceţi loc. Şi luaţi lecţii. Nu ştiu cum sunt cei din zilele noastre, dar pe vremea mea… se citea poezie bună. Şi pe vremea lui , se scria poezie bună. Poet pe care Gabriel Garcia Marquez l-a considerat cel mai bun al secolului XX şi care a primit premiul Nobel pentru Literatură, în 1971, cu doi ani înainte de a muri.

Şi-a semnat creaţiile cu pseudonimul , chiar dacă părinţii l-au botezat Neftali Ricardo Reyes Basoalto. Se pare că nu i-a plăcut atât de mult numele de botez, aşa că s-a gândit să-şi aleagă un alias, inspirat fiind de poetul ceh Jan Neruda.

Dar destul despre nume. Vreau să scot în evidenţă că acest minunat poet al vremurilor noastre (pot spune aşa, al vremurilor noastre? Unii dintre noi au prins perioada în care el era încă în viaţă şi în plină glorie chiar) a fost politician. Da, politician. Interesant. Paradoxal aş zice, dacă aş duce această imagine în lumea politică din ţara noastră. Un creier de politician (comunist, ce-i drept) cu suflet de poet. Nu mă pot abţine, desigur, să fac o comparaţie (total neinspirată, bine-nţeles) cu politicienii din România.

Ne-ntoarcem la Neruda. La vârsta de zece ani a compus primele poezii, în ciuda protestelor tatălui său cu privire la pasiunea lui pentru poezie şi literatură. Nu s-a lăsat intimidat de critică tatălui (şi ce bine a făcut) şi la treisprezece ani a publicat primul eseu despre entuziasm şi perseverenţă.

Ca un simbol personal al dorinţei şi speranţei în poezia sa, îi plăcea să scrie cu cerneală verde. Desigur, ca orice femeie naivă şi sentimentală ce se respectă, consider că cele mai reuşite poezii ale sale au fost cuprinse în “Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec deznădăjduit” şi în “The Captain’s Verses”. Dar dacă o să-mi spuneţi că TOT ce a scris Neruda este excelent, nu o să am curajul să vă contrazic. Ba chiar o să vă cred pe cuvânt.

O să mă îndepărtez puţin de informaţiile pe care mi le furnizează Wikipedia şi o să subliniez ceva idei personale ce-mi trec acum prin minte, recitind o parte din ce a scris Neruda:

* Un bărbat care scrie copleşitor şi emoţionant poezie.

* Un politician care scrie copleşitor şi emoţionant poezie.

* De ce unii oameni nu sunt nemuritori? Măcar cei care merită, pentru a ne asigura că reperele morale, emoţia, sensibilitatea, iubirea, cuvintele şi în general tot ce e bun şi frumos pe lumea asta nu se pierde, ci există “dascăli” nemuritori, care să se asigure de perpetuarea acestor sentimente.

* Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea lui şi să fiu o femeie iubită de el. Nu pentru că ar fi fost cine ştie ce frumuseţe, prea puţin contează, dar ah, cuvintele… Pentru cuvintele lui, scrise doar pentru mine, aş fi renunţat la orice (şi pentru asta o invidiez pe Matilde Urrutia).

Vreau să vă dovedesc ce frumoase sunt cuvintele, pentru că nu vă simt convinşi. Trei versiuni, una originală şi două traduse. Se observă cât de mult se pierde prin traducere, aşa cum spunea şi Andreea Banciu aici, dar… dar! Fiecare versiune este unică şi specială. Engleză ştim cu toţii iar spaniola e uşor de înţeles şi intuitivă. Şi melodioasă. Să citim cu voce tare, să putem simţi cuvintele:

Fragment din Sonnet XVII

I don’t love you as if you were a rose of salt, topaz,
or arrow of carnations that propagate fire:
I love you as one loves certain dark things,
secretly, between the shadow and the soul.

No te amo como si fueras rosa de sal, topacio
o flecha de claveles que propagan el fuego:
te amo como se aman ciertas cosas oscuras,
secretamente, entre la sombra y el alma.

Te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet
.

Din păcate, inima, cea atât de cantată şi preţioasă în poeziile lui, l-a trădat într-o zi de toamnă în 1973, pe un pat de spital rece şi dezolant, răpindu-mi orice şansă de a-l cunoaşte pe Pablo Neruda. Iubita lui inimă nici măcar nu l-a lăsat să moară într-un stil poetic, cum sunt sigură că şi-ar fi dorit.

And so this letter ends
with no sadness:
my feet are firm upon the earth,
my hand writes this letter on the road,
and in the midst of life I shall be
always
beside the friend, facing the enemy,
with your name on my mouth
and a kiss that never
broke away from yours.

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Rău

Avatar
Premiată în 2011 și membră a juriului „junior” în 2012 în cadrul Concursului de debut literar „IDC”, Andreea este o cititoare ferventă.