Anul trecut, editura Meteor Publishing a publicat amintirile unei foste deținute de la Auschwitz, Yvonne Redgis-Klug, prezentate și adnotate de Jean-Marc Dreyfus. Memoriile scrise de Yvonne la scurtă vreme de la eliberarea sa din captivitate, chiar în anul 1945, au fost publicate postum, editorii americani refuzându-i de fiecare dată acesteia șansa de a-și vedea amintirile tipărite într-un volum.
Cartea pe care cititorul o ține în mâini nu este doar un obiect de studiu pentru istorici și pentru cei pasionați de al doilea război mondial, este o mărturie vie a unei părți din noi pe care nu avem voie să o uităm vreodată. Yvonne își scrie amintirile, le povestește ani de zile în conferințele sale din Franța și S.U.A., tocmai pentru ca generațiile noi să nu uite că, în urmă cu mai puțin de un veac omul a fost capabil de fapte cumplite. Unii le-au realizat, alții le-au tolerat, câțiva au încercat să le împiedice; omenirea este însă responsabilă pentru ororile războiului. Volumul de memorii este un strigăt care cere răzbunare, care ne împiedică să uităm, care ne așază în fața unei oglinzi în care nu ne place să ne privim. „Am supraviețuit” este o carte pe care atunci când o citești te supune unei călătorii în lumea emoțiilor: te revolți, te rușinezi, plângi, speri, te rogi. Și, la final, ești mai umil și mai puțin indiferent. De fapt, nu ai voie să fii indiferent. Istoria nu se repetă niciodată aidoma, lecțiile ei sunt însă valoroase. Cu toate că fiecare generație trebuie să își scrie singură viitorul, societatea umană este datoare să lase războiul trecutului.
Amitirile Yvonnei Redgis-Klum sunt scrise direct, așa cum le-a trăit și cum și le amintește. Pe parcursul paginilor, se poate observa cum evenimentul excepțional se împletește cu lumea cotidianului, supusă rutinei și monotoniei. Yvonne este arestată împreună cu soțul ei în toamna anului 1943, în Franța aflată sub ocupație germană. Deși viața ei zilnică era presărată cu neobișnuit și risc, fiind membră a rezistenței, arestarea sa și trimiterea în lagărul de la Drancy sunt un prim șoc care afectează mentalul său. Ființa umană este educată să își desfășoare viața în cotidian: să știe care îi sunt activitățile în fiecare zi, să se simtă în siguranță, să dețină explicații pentru orice și să trăiască având senzația că prevede totul. Yvonne nu este nici ea altfel. Și experiența captivității o va pune în situația de trăi sub teroare, neștiind ce i se va întâmpla în minutele următoare. Memoriile sale dovedesc încercările repetate ale deținuților de a crea ordine în haos, de a găsi cotidianul în neobișnuit și de a se obișnui cu el.
Descoperim în carte mai multe ipostaze ale imaginarului: un spațiu al locurilor și al felului în care acestea au influențat viața de captivă a Yvonnei, unul al personajelor pozitive și negative, unul al sentimentelor trăite, precum și o serie de întâmplări pe care autoarea le transformă în lecții de viață. La scurtă vreme de la trimiterea lor la Drancy, soțul ei este eliberat și Yvonne speră ca eforturile acestuia să ducă și la eliberarea ei. Nu avem detalii despre trăirile și raporturile dintre cei doi, însă Yvonne va divorța la câțiva ani după război și va refuza să mai vorbească despre fostul ei soț. Din lagărul de la Drancy, este mutată pe peronul Deutsche Dienststelle din Gara din Paris, unul dintre cele trei ”spații” pariziene pe care germanii le-au transformat în lagăre – Austerlizt (”Operațiunea mobilă”). După a doua revenire la Drancy, este deportată la Auschwitz, un spațiu pe care îl trăiește așa cum îl vede: sârmă ghimpată, stâlpi de înaltă tensiune și barăci. Din fericire, Yvonne îi supraviețuiește și ne descrie viața sa de după eliberare, la Katowice, în așezămintele mânăstirii „Sfânta Maria”.
Dacă pentru poporul polonez are sentimente amestecate datorită ajutorului primit de la polonezi după eliberarea ei de către armata rusă, în ceea ce privește poporul german, Yvonne nu ezită să îi reproșeze suferința trăită și declanșarea celor două războaie mondiale. Pentru germani, cere pedeapsă și cere să fie verificați și controlați din exterior. Memoriile mai cuprind și alte personaje negative: baronul colonel von Behr care, la Austerlitz, le teroriza cu vizitele sale regizate pentru diverși oaspeți de seamă, precum și supraveghetoarele de la Auschwitz care erau recrutate din rândul prizonierelor și care le umileau mult mai rău decât soldații germani. Găsim în paginile memoriilor și personaje pozitive, fără ajutorul cărora Yvonne nu ar fi supraviețuit: doctorițele din lagăre, infirmiera Pașa, soldații francezi care o ajută să meargă la sediul Crucii Roșii de după eliberare, călugărițele de la mânăstire care o primesc, doctorul Pokrzewski care o vindecă, prietena Fredy care o ajută și pe care o regăsește la Katowice, colegele de celulă care o învață cum să se ascundă ca să nu fie trimisă la muncă și care o încurajează în ultimele săptămâni de captivitate; familiile de polonezi pe care nu le cunoaște, însă care le trimit hrană la mânăstire.
Una dintre primele lecții pe care Yvonne le-a primit a fost cea a umilinței. Dacă pentru început captivitatea în condiții degradante este ilustrată sub forma imposibilității de a se îngriji ca femeie, se ajunge la mărturisirea că ajunsă la mânăstire se privește în oglindă pentru prima data după opt luni. La Auschwitz, sunt dezbrăcate în fața ofițerilor S.S., sunt tunse și li se tatuează pe braț o literă și un număr care înlocuiesc identitatea lor: A8616, în cazul ei. În primele clipe de la sosirea la Auschwitz, trăiește prima „selecție”. Crede că este făcută pe criteriul vârstei și cum nu arată cei 46 de ani împliniți, cere să fie mutată la o altă categorie de deținute. Este refuzată (pentru că era robustă și putea munci) și imediat vede cum cei în rândul cărora se ceruse sunt duși ca turmele la abator în camera crematoriului. Perioada petrecută aici va fi mereu sub efectul terorii de foc, înfometării- când găseau, mâncau și cojile de cartofi de pe jos, setei, muncii în soarele arzător sau cu hainele ude etc. S-a îmbolnăvit de mai multe ori și s-a vindecat și consideră că bolile au fost de la Dumnezeu, pentru că altfel munca ar fi ucis-o: prima dată a suferit șase săptămâni de o boală de piele; a doua suferință a fost de dizenterie cronică; apoi o gambă umflată, infectată; o febră puternică. Ultima lună și jumătate a fost din ce în ce mai bolnavă și frigul a accentuat starea sa gravă; apropierea armatei ruse a făcut ca prizonierii să fie transportați, pe jos, timp de 5 km, în oraș. Drumul a fost presărat cu cadavrele celor care nu reușeau să reziste drumului. Yvonne mărturisește că nu știe cum a supraviețuit și recunoaște că după eliberarea lor de către armata rusă, pentru a se putea bucura de libertate a trebuit să treacă multă vreme. Trei luni de zile a rămas la Katowice, până când a reușit să se întremeze fizic și să fie dusă cu avionul la Lyon; „apoi au fost trenul, Parisul, soțul meu, prietenii, câinele meu! Depeșele, scrisorile, un vârtej și apoi dulcea odihnă din Normandia, unde Marinette mă îndoapă cu lapte și smântână și unde încerc să redevin puțin câte puțin eu însămi”.
„Am supraviețuit” este o carte de memorii. Este o poveste de viață dramatică. Una pe care nu avem voie să o uităm, ci să o povestim generațiilor următoare, pentru ca ele să facă tot posibilul ca asemenea evenimente să nu se mai întâmple. Asemenea clipe au trăit și românii basarabeni, în același război mondial; trăiri similare au avut și membrii rezistenței românești din munți, în perioada de început a instaurării comunismului în România (cazul Elisabetei Rizea este doar unul dintre exemple). Istoria trebuie cunoscută, înțeleasă și asumată.
–-
Titlu: Am supraviețuit. Amintirile unei foste deținute de la Asuschwitz (1945), prezentate și adnotate de Jean-Marc Dreyfus
Traducere din franceză: Dan Criste
Meteor Publishing, 2015
Colectie: Istorie
ISBN: 978-606-8653-43-3
Format: 13×20 cm
Nr. pagini: 168
