Chestiune de perspectivă: acum ceva vreme, comentam aici, despre faptul că, într-unul dintre periplurile mele prin Europa, nu am descoperit scriitori români noi, într-o librărie franţuzească. Am înghiţit găluşca şi mi-am învăţat lecţia – e nerecomandat să fiu cârcotaşă – când mi-am puricat lista de ştiri proaspete. Concluzia unei căutări nu foarte adânci: literatura română e vie şi circulă liberă prin Europa. Ştiu că sună un pic pompos, dar haideţi să aruncăm o privire scurtă asupra traseului urmat de autori români, prin lume.
Lucian Dan Tedorovici s-a întors ieri, din Sardinia (Italia), unde a petrecut o săptămână printre cititorii săi – şapte oraşe 
în şapte zile. Două titluri ale sale au fost traduse în limba italiană: Circul nostru vă prezintă (Polirom, 2007) şi Celelalte poveşti de dragoste – volumul meu preferat, colecţie de povestiri (Polirom 2009). Încă nu am pus mâna pe Matei Brunul (2011), premiat, elogiat şi foarte bine cotat, dar nu e timpul pierdut. Şi Dan Lungu a fost tradus în italiană, iar cititorii săi au avut ocazia de a-l cunoaşte astă vară, la Festivalul Literar al Sardiniei. Pe 6 octombrie, autorul va citi proză scurtă şi un fragment din romanul său, Raiul găinilor (ed. 3, Polirom, 2010), în cadrul Festivalului de Proză Scurtă de la Wrocław. Şi mai bine, romanul Sunt o babă comunistă, un deliciu literar, pe care prietenii mei au ajuns să îl citească tare, cu gura până la urechi, a fost tradus în 10 limbi şi urmează o ecranizare, semnată de Stere Gulea. Citiţi cartea înainte de a vedea filmul. Ironia bine dozată şi culoarea personajelor, pe un fundal cu parfum de Românie aflată la marginea lumii, sunt savuroase, chit că pe alocuri, textul devine amărui şi aminteşte – a câta oară? – de limitările unui popor etern flămând, a cărui măsură a statutului social este frigiderul.
Slăbiciunea mea pentru scriitura Ioanei Pârvulescu este evidentă deja, deci nu ratez ocazia de a puncta faptul că romanul Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009) se citeşte în suedeză, începând cu toamna anului 2011. Apropo de suedezi, cum să nu îmi vină să zburd cu cartea în braţe, când aflu că România este invitată de onoare la Târgul de Carte Bok&Bibliotek, Göteborg 2013? Parcă pot trece mai uşor peste bâlbele de după schimbarea conducerii ICR şi peste meciurile cu iz politic, răsărite în jurul acestei instituţii, cu doar câteva luni în urmă.
Filip Florian, altă veche slăbiciune literară a mea, poate fi citit în 10 limbi şi mă roade curiozitatea de a afla cum sună Zilele regelui (Polirom, 2008) în engleză. Că veni vorba, titlul Dedos meñiques (Degete mici, Polirom, 2010) îmi gâdilă aşa de frumos urechea, încât m-ar putea determina să învăţ spaniola, pentru a citi un autor român, în traducere. Asta ar fi o provocare realmente interesantă: să citim literatură română în traducere şi să testăm forţa subtilităţilor într-o limbă diferită de cea în care suntem obişnuiţi să detectăm dedesubturi şi subterfugii literare. De umor, nu mai spun. Încercaţi să vă închipuiţi descrierile copilăriei de cartier bucureştean, din Băiuţeii (Matei & Filip Florian, ed. a IV-a, Polirom, 2012) în poloneză sau engleză. Aşa-i că v-am făcut curioşi? Traducerea este, în sine, o formă de creaţie, dat fiind efortul de a păstra neatinsă esenţa, în condiţiile în care barierele lingvistice pot părea insurmontabile, uneori.
Răsuflu uşurată, cu gândul că, dincolo de cancanuri (nelipsite şi în zona culturală), literatura română îşi vede de treabă şi se extinde progresiv, în atâtea limbi, printre atâtea obiceiuri de lectură şi de percepţie. Ziceţi şi voi dacă nu v-a crescut un pic inima!
A.
Sursa foto: http://www.libraria.hergbenet.ro/