Încep în stil pedant, prin a spune că sintagma „deontologie profesională” este un pleonasm. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, deontologia este „parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activităţi profesionale” sau, mai pe scurt „etică profesională”. M-am oprit asupra acestui termen mai mult strigat decât dezbătut în mass media, pentru că îmi tot flutură pe la urechi de vreo săptămână. Mi-l aruncă în faţă clienţi care „uită” în mod convenabil să plătească facturi şi mută termene de livrare, îl aud la televizor, unde sună aproape a invectivă, răsună pompos în discursuri moralizatoare, fiind, în cele din urmă, golit de sens, aşa cum au păţit alte cuvinte similare.
Pentru spaţiul literar şi, în genere, pentru profesiunile care, cel puţin teoretic, implică bine educata clasă de mijloc, cu studii superioare şi titulaturi pe măsură, deontologia e un termen care îşi pierde şi mai mult din valoare, fiind adesea încălcată, fără prea multe scrupule. Deontologia răstălmăcită în folosul angajatorului, al clientului, al partenerului mai puternic („partener” este alt cuvânt atins de patima corporatistă a exacerbării), aduce mai curând cu „descurcăreala” balcanică (sau latină, mi se suflă în cască), decât cu principiile simple şi transparente ale relaţiilor profesionale.
Apropo de asta, să vă spun o anecdotă: o prietenă a mea lucrează într-un centru de limbi străine. Vorbim despre oameni educaţi, aşteptări înalte, elitism. Corect? În aceste condiţii, cum se explică faptul că angajatorul împrumută laptopul ei, pentru că formatorii nu au de pe ce lucra, între 17:00 şi 18:00 seara, în timp ce prietena mea „trebuie să fie la program” şi i se cere să stea la birou până la închidere. Să stea efectiv pentru că nu poate face altceva şi nu are voie să plece acasă (sau să vină mai devreme şi să plece mai devreme). Kafkian? Balcanic? Un profesor de engleză din Bucureşti îmi povesteşte cum a rugat elevii de clasa a XII-a să nu pregătească celebrul „protocol” pentru bacalaureat, explicându-le cum stau lucrurile în privinţa transparenţei şi a deontologiei. Profesorul respectiv este marginalizat cu ţâfnă, în cancelarie, pentru că e „fraier” şi pentru că „noi stăm toată ziua şi muncim, corectând lucrările lor, merităm şi noi măcar o Cola şi o pizza”. Are rost să descriu lanţul slăbiciunilor sau realizaţi singuri ce fel de impact au astfel episoade (nu rare) asupra celor formaţi?
Exemplele pot continua. Am realizat între timp că nu din lipsă de energie sau de talent elita bate pasul pe loc, ci din cauza acestei deontologii balcanice, care erodează energiile şi consumă talent pe lucruri mărunte, tocind conştiinţe. Ştiu că peştele de la cap se împute şi ştiu că e simplu să înjurăm printre dinţi „mama lor de hoţi”, dar de deontologia balcanică nu scăpăm cu una cu două, până nu o învăţăm pe cea corectă, precum catolicii, cu rozariul în mână: „promit să nu cer elevilor mei şpagă şi să vină la meditaţii acasă, deşi le predau la şcoală”, „promit să nu îmi tratez angajaţii ca pe sclavi, riscând să-i dezumanizez”, „promit să îmi plătesc traducătorii la timp, fără să mă prefac că le-am oferit alt preţ decât cel prevăzut contractual”. Amin!
A.
P.s. Voi primi replici de genul „dar sunt aşa de prost plătiţi profesorii, de asta fac aşa”. Evitaţi astfel de efuziuni sentimentale pentru că profesoratul este o vocaţie, în fond, şi o responsabilitate asumată. Sistemul nu se schimbă învăţând elevii că masa de protocol le creşte notele, ci luând atitudine aşa cum se cuvine.
*(later edit): În spiritul postării, pentru caricatura adăugată, am plătit drepturi de autor, pe www.dreamstime.com. Aşa să ne ajute sfânta deontologie! 🙂