Revine aceeaşi întrebare pe buzele multor oameni pe care îi cunosc, o parte dintre ei părinţi îngrijoraţi: copiii mei ce citesc? Am avut ocazia de a dezbate subiectul, fără mare succes, dat fiind faptul că majoritatea cititorilor au rămas oarecum blocaţi pe o idee de care nu prea reuşesc să se scuture: cărţile copilăriei lor ar trebui să fie cărţile copilăriei de acum. Am dat din cap cu neîncredere pentru că nu sunt foarte sigură că au dreptate.
Copilăria mea şi, probabil, nu numai a mea a însemnat seria de aventuri ale Cireşarilor, universul absolut fantastic al lui Jules Verne, copilăria de la Medeleni, Elevul Dima dintr-a şaptea, neuitatul Cişmigiu & co., vreo câteva romane de capă şi spadă (mama era pasionată, eu doar am „furat” câteva titluri). Bineînţeles, nu au lipsit Poveştile nemuritoare, Fraţii Grimm, Hans Christian Andersen, Lewis Caroll şi Jonathan Swift, cu cele două monumentale construcţii ale imaginarului, Alice în ţara minunilor şi Călătoriile lui Gulliver (un volum pe care l-am iubit la prima citire şi căruia i-am înţeles subtilitatea abia la a doua citire, fiind un pic mai mare).
Între timp, am crescut, m-am conectat, ţin cu greu pasul cu ştiinţa şi tehnologia (fiecare zi înseamnă progres sub o formă sau alta, la o viteză uriaşă), iar puştimea de astăzi este în temă cu tot ce mişcă. În aceste condiţii, mă întreb, mai e oare posibil să fie atraşi copiii de misterele romanelor lui Jules Verne? Nu sunt totuşi suprasaturaţi de informaţie şi tehnologie, dispărând astfel farmecul textului futurist al autorului francez? Să ne gândim puţin la Cireşarii. I-au iubit generaţii private de acţiune şi de libertate de mişcare, dar acum, când lumea e la un click distanţă, mai pot fi copiii noştri fascinaţi de aventurile cu mesaj uşor comunist ale celor cinci prieteni (şi un câine)?
De mai bine de 10 ani de la lansarea primului volum din seria Harry Potter (1997), pofta pentru fantastic, cu trimiteri reale sau imaginare către mitologie, a crescut incredibil. Poate e vorba de dorul misterului nedescoperit, poate e o formă de evadare dintr-o realitate prea practică şi prea puţin ludică. Cert este că noua atracţie e reprezentată de tărâmuri imaginare bogate, gen lumea magică a lui Harry Potter, universul fantastic din Stăpânul inelelor şi, nu-i aşa, rescrierile moderne ale poveştilor cu vârcolaci, vampiri, zâne şi alte creaturi mitice.
E foarte adevărat că şi producţiile cinematografice au adus o contribuţie uriaşă la popularizarea romanelor de gen. De exemplu, seria Stăpânul inelelor devenise un fenomen cultural în State, prin anii ’60, dar recunoaşterea globală a urmat ecranizării regizate de Peter Jackson şi lansate în 2001. Apariţiile editoriale şi vânzările uriaşe de carte pe tema creaturilor mitice de tip vampiri se datorează răscriticatei serii Twilight (plus o armată de seriale de gen), adorate totuşi de adolescenţi.
Că veni vorba de progres şi de evoluţia literaturii pentru copii, Jurnalul unui puşti (lansat în România de editura Art, în 
2010), a pornit online, pe Funbrain.com, în 2004 (t.o. Diary of a wimpy kid). Pomeneam la un moment dat, aici, despre literatura online şi valul de scrieri virtuale. Literatura pentru copii a urmat şi ea acelaşi curs, rezultatul fiind o serie de romane pentru cei mici, neintraţi în adolescenţă, vândut în peste 75 de milioane de exemplare, în 40 de limbi. Un puşti împiedicat şi naiv, o mână de prieteni buni şi aventuri specifice vârstei. Povestea atrage puştimea, e proaspătă şi nu e foarte greu de înţeles de ce copiii se regăsesc în personajele celor 4 volume.
Exemplele pot continua, demonstrând acelaşi lucru: literatura pentru copii a evoluat şi se adaptează lumii în care cresc cei mici şi în care se formează cei aflaţi în agitaţia hormonală a adolescenţei. Odată cu diversificarea surselor de informaţie şi cu modificarea radicală a mediului în care cresc, se modifică şi nevoile lor în materie de explorare şi de imaginar. În aceste condiţii, abordarea de tipul „cărţile pentru copii nu mai sunt ce erau pe vremea mea” e puţin aspră. În plus, a dezavua literatura de acum pentru copii este, prin analogie, cam acelaşi lucru cu a spune: „eu am doar clasicii în bibliotecă. Nu s-a mai scris nimic de la Tolstoi şi Sadoveanu încoace.”
Ne rămâne doar să aruncăm un ochi peste ce citesc copiii noştri, pentru a fi sigur că nu se pierd în balast – are şi literatura pentru copii balastul ei, aşa cum titluri de necitit se regăsesc în literatura pentru adulţi, şi să le strecurăm pe lista de lectură şi titlurile care îşi vor păstra întotdeauna prospeţimea. Cu siguranţă, mi-aş dori ca puştii mei să citească cu aceeaşi plăcere şi basmele copilăriei mele şi, dacă am noroc, să îi prindă flama Medelenilor, aşa cum m-a prins şi pe mine. Minus partea cu ultimul volum pe care l-aş ascunde de ei până mai cresc, aşa cum l-a ascuns şi mama de mine, să nu afle imediat că moare Olguţa. L-am găsit, l-am citit şi am plâns o săptămână.
Închei cu o curiozitate: aştept cu nerăbdare să se încheie concursul de literatură pentru copii şi adolescenţi rebeli, Trofeul Arthur, pentru că vreau să văd cum arată cele mai bune texte de la noi, pentru copiii de azi.
A.