„Pericol” de Raluca Poenaru [fragment]

[…]

Pericolul verde

Mi se spune Pericol şi sunt un tip rău. Pe mine să nu mă luaţi cu de-astea, că de ce l-am pocnit pe nu ştiu care, că de ce i-am rupt rigla sau capul, că nu înghit aşa ceva. Eu nu le am pe-astea cu mila. Sau cu răbdarea.

Şi ştiţi de ce sunt aşa? Fiindcă, în loc să mă crească şi pe mine mama, ca pe frate-meu, pe mine m-a crescut el. El, Vlad. Frate-meu. Că mama se săturase de şters la fund mucoşi obraznici şi prinsese un superjob. Full-time, să se mai relaxeze şi ea după nebunia de acasă. Şi, oricum, frate-meu e ultra-serios şi matur şi ea a avut încredere totală că o să aibă grijă de mine, care, catâr cum sunt pentru că semăn numai cu taică-meu, am distrus în prima mea oră la grădiniţă două dosare cu mâzgăleli de-ale copiilor şi-am pocnit şi vreo câţiva ţânci cu figuri. Ca urmare a acestui comportament disociat sau antisocial, nu mai ştiu exact, n-am fost acceptat în colectivitate.

După o săptămână de stat cu ultra-maturul meu frate, i-am spus mamei că îmi pare foarte rău că n-am fost cuminte la grădiniţă şi că vreau să mă ducă din nou. Că o să fiu copil model, o să vadă. Mama a fost şocată. S-a repezit la matur, l-a îmbrăţişat şi i-a dat 100 de lei!!! Ştiuse ea că se poate baza pe el, că uite, a reuşit cu mine într-o săptămână ce n-a reuşit ea în trei ani şi, desigur, asta pentru că şi el e tot copil şi noi avem limbajul nostru special!!!

Şi-acum să vă explic şi vouă cum e cu limbajul ăsta aşa de special al nostru, al copiilor.

— Vreau la desene, am zis eu în primul minut în care am rămas singur cu balaurul.

— Dispari la tine-n cameră! Mă uit la Formula 1! a sărit maturul.

— Vreau la DESENE! am urlat eu, să mă impun, să-i arăt cine-i şeful.

— BĂ! Dacă n-o tai în secunda asta la tine în cameră, te închid în baie şi stai acolo cu lumina stinsă până la loc comanda!

— Bine, am lăsat-o eu mai moale. Atunci dă-mi tableta.

— N-ai tu faţă de tabletă! Mamăăăă, pfoaa, ia uite-l, frate, pe Lewis. I-a pus în cap pe ăştia!

— Mi-e foame! am schimbat eu tactica.

— Nu ţi-e nicio foame! La masă nu mănânci nimic! Îţi dă mama cu linguriţa! Ia mai taci din gură! Ia uite-l, băi, cum se duce! Pfuuu, în trei runde e campion!

— Vreau biscuiţi!

— Băi, nu-nţelegi să încetezi? Vrei să te bag în baie? Vrei să-ţi sting lumina?

Până la urmă m-am prins şi eu că trebuie să încetez, adică să stau la mine în cameră şi să nu vreau nimic, ca să nu-mi fie stinsă LUMINA. Mi-a luat o săptămână să-nţeleg asta. Dar partea bună e că mi-a venit şi o idee salvatoare. GRĂDINIŢA! Doar aşa puteam scăpa de ultra-responsabilul meu frate.

La grădiniţă am fost mult mai atent ca prima dată. Nu de alta, dar nu puteam risca să mă respingă iar colectivitatea şi să mă trimită acasă, la matur. În prima zi i-am strâns pe toţi piciumegii într-un colţ şi i-am întrebat scurt:

— Băi, care-i şeful aici?

Au amuţit cu toţii. Unul mai slăbuţ s-a pus pe plâns, nu ştiu de ce, că doar nu-l pocnisem, nu-i luasem jucăriile, nu nimic. Trebuia să-l liniştesc. Şi încă urgent, să nu apară vreo educatoare de pe undeva. Deşi bănuiam eu că dacă ne-au lăsat singuri, bârfesc sau cafelesc, una din două sau amândouă, cum zice maică-mea. Deci, nu se deranjează pentru fleacuri.

— Ssst! Gura! Dacă termini cu smiorcăiala te iau in gaşca mea. Şi-ţi arăt şi PERICOLUL VERDE.

— Nu vleaaauuu! Mi-e flică de pelicol veldeeee…

Arătarea urla continuu.

— Pericolul verde e super tare! Dar dacă nu termini, îţi arăt PERICOLUL ROŞU şi abia atunci o să ai de ce plânge!

Gata. A tăcut. O fi ajutat şi pasul ameninţător pe care l-am făcut spre el, nu ştiu. Important e că a tăcut.

— Aşa, bun. Deci. Care-i şeful aici?

— Ai spus că ne alăţi pelicol velde… s-a smiorcăit puştiulache cu moaca feştelită de plâns.

De frică să nu se pună iar pe urlat, i-am îngrămădit pe toţi sub o masă lungă, acoperită cu o muşama verde semitransparentă care atârna până aproape de podea. I-am pus să stea într-un capăt şi să nu se mişte dacă nu vor s-o sfeclească. M-am dus la celălalt capăt, m-am urcat pe masă şi m-am atârnat cu capul în jos.

Am uitat să vă spun că eu am părul lung, aşa, până la umeri. Maică-mea şi-ar fi dorit o fetiţă, dar n-a avut parte, aşa că a hotărât să-mi lase mie părul lung. La început am fost distrus, dar pe urmă am văzut că am o groază de beneficii din treaba asta. Fac vreuna mai lată – ea face scandal; trece la pedepse – trec şi eu la ameninţarea cu tăiatul pletei. Dar să revin. M-am atârnat cu capul în jos şi-am început să-mi scutur coama. La început mai uşurel, pe urmă din ce în ce mai tare, cum am văzut eu în videoclipurile cu Dark Horror la care se uită frate-meu. Aşa că am zis că ar fi bine să şi cânt oleacă de metal, să fiu mai convingător. Şi-am început să zbier cât mă ţinea gura:

— HUOOOOOO! HUUOOOOOOO!!! HORROOOOOOOR! DAAARK HORROOORRR!!!

Probabil că umbra mea bălăngănindu-se, cu nuanţe de verde – tip extraterestru – de la la muşama, împreună cu părul care mătura pe jos, toate dublate de răcnetele fioroase, i-au băgat în sperieţi şi pe copilaşii de sub masă, care au început brusc să urle, şi pe educatoare, care au năvălit pe uşi cu ceştile în mâini, deci, da, mi s-a confirmat bănuiala, stăteau la cafele. Sigur că m-am speriat şi eu de hărmălaia bruscă şi am căzut. Direct în cap, normal. Ca să nu ies în evidenţă, am hotărât să mai rămân lat pe podea până când se mai liniştesc spiritele. Am aşteptat ce-am aşteptat, dar mi s-a părut că durează prea mult agitaţia şi m-am prins că era din cauza mea. Ar fi sunat la 112, dar nu se hotărau cum să explice că în timp ce bârfeau şi cafeleau, un copil şi-a rupt gâtul şi a leşinat. Aşa că am profitat de situaţie pentru a-mi arăta generozitatea înnăscută şi am înviat.

Nu numai că am fost ales şef pe loc (de către puşti), ci am devenit şi erou (pentru puşti şi doamne). Aşa, dintr-odată. Numai urlătorul mic s-a trezit după o vreme să mă întrebe cum e „pelicol losu“. L-am lămurit repede că roşu vine de la sânge când faci buba şi n-a mai vrut să ştie nimic.

Treaba e că de la povestea asta mi-a rămas numele de Pericol. Ceea ce nu e chiar aşa de rău. Ba e foarte bine dacă stau puţin să mă gândesc. Cum ar fi fost să mă strige puştimea „Măduvă“, ca pe colegul nostru care a pretins că n-a scris nimic la lucrare la matematică, nu pentru că n-ar fi ştiut, ci pentru că n-a mai avut MĂDUVĂ în creion şi n-a vrut să ceară, să nu deranjeze ora! Sau „Pejte“ cum îl strigă toată şcoala pe săracu’ Marcel de la blocul P16 fiindcă ta-su e vânzător de peşti colea pe colţ, la Coasta de Azur. Sau, şi mai grav… cum ar fi fost să mă strige Eugen??? Adică aşa cum mă cheamă de fapt? Mai lipsea să am şi o pereche de ochelari şi eram gata, terminat. Deci grădiniţa e un lucru bun.


„Am studiat limbi străine la Universitatea Bucureşti, am început Finanţe-Bănci la ASE (facultate pe care n-am terminat-o niciodată), lucrez în IT şi am vrut dintotdeauna să scriu o carte. Deci, constanţa nu e punctul meu forte. Cum nici seriozitatea nu se numără printre calităţile mele, cea mai potrivită carte pe care o puteam scrie e o carte pentru copii. La birou, nu rezist mai mult de jumătate de oră într-o şedinţă, dar pot să mă joc cu copiii ore în şir! Cred că, pe undeva, la mine nu s-a făcut integral trecerea de la copilărie şi adolescenţă, la maturitate. Mie îmi place aşa… Cred că şi copiilor mei le place. Nu cred că sunt multe mame care să constate cu uimire că nu au absolut nimic de mâncare prin frigider şi să le ofere copiilor, la cină, o îngheţată…” – 


„O carte în care întorsăturile de situaţie sunt viraje în toată regula. O carte din care se degajă prospeţime, spirit de aventură, umor năvalnic şi multă, multă istețime. O carte la care râzi, te minunezi şi aplauzi. Vraja funcţionează: eşti în Pericol, dar nu te simţi în pericol.“ – Radu Paraschivescu 


Marele Premiu , Ediția a V-a

Pericol de

Publicată în noiembrie 2017

ISBN 978-606-788-263-6

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 3021