Cele trei fiice ale Evei, romanul scriitoarei turce Elif Shafak, apărut la editura Polirom, în traducerea Adei Tănasă, în 2017, este un roman al interogărilor, atât personale, cât și politice, civice, dar mai ales religioase. Povestea se învârte în jurul lui Peri, o femeie din clasa superioară a Istanbulului care, ajunsă la vârsta maturității, își rememorează viața de până atunci. În drum spre o recepție mondenă, aflată în mașină cu fiica sa, cu care nu prea se înțelege, este jefuită de către un cerșetor, apoi aproape violată când încearcă să-și recupereze geanta, dar scapă și ajunge la acea recepție, unde o așteaptă soțul ei. Odată intrată în somptuoasa casa, lucrurile încep să devină din ce în ce mai ciudate, pe măsură ce povestea înaintează.
De aici înainte romanul progresează pe două fire epice, prezentul petrecerii și trecutul, care cuprinde mai multe paliere. Aflăm despre copilăria ei, când a fost vizitată de un djin (sau este doar o traumă transformată magic într-o poveste cu spirite mitice?), despre părinții săi complet diferiți, mama credincioasă habotnică, tatăl agnostic, cu gândire liberală, un frate care intră într-o grupare teroristă marxistă li este arestat, și un alt frate care alege calea religiei duse la extrem, dar și despre experiența ei din studenție. Toate aceste amintiri sunt și pretexte ale autoarei de a ridica întrebări legate de situația politică a Turciei, de a descrie anii 2000 în America sau de a deschide discuții despre religiile lumii.
Peri este ceea ce se numește o musulmană modernă, nici nu refuză complet religia, nici nu este habotnică, nici nu poartă burqa, nici nu le judecă pe cele care poartă, iar aceste indecizii și acest fel dual de a vedea viața i-au provocat în trecut niște probleme, niște traume pe care le vom descoperi pe măsură ce povestea se desfășoară pagină după pagină, într-un ritm din ce în ce mai susținut. Acum mamă a doi copii și soția unui bărbat cu relații în lumea bună, Peri fusese cu ani în urmă o adolescentă aflată mai degrabă de partea tatălui, cel puțin în gândire, iar mai apoi o studentă dedicată studiului, la Oxford.
Aici, împreună cu celelalte „doua fiice ale Evei”, Mona, americancă de origine egipteană și Shirin, englezoaică de origine iraniană, descoperă noi feluri de a trăi, diferite de ce experimentase în Istanbul. Cele trei „fiice ale Evei” sunt diferite. Mona este Credincioasa, Peri este Nehotărâta, iar Shirin este Păcătoasa. Le leagă originile, e desparte modul de a vedea religia și efectele ei în lume. Puse în aceeași casă, cum se întâmplă la un moment dat în roman, când hotărăsc să locuiască împreună, ele dialoghează și se ceartă foarte mult, iar aceste scene sunt parte din centrul romanului, care se concentrează în jurul ideii religiei în lumea modernă.
Un personaj foarte important este Azur, profesorul carismatic, nonconformist și selectiv de la Oxford care predă „Dumnezeu”. Nu pe Dumnezeu, ci ideea de Dumnezeu în toate manifestările ei. Cursurile lui sunt practic arene de luptă în care un ateu se bate în idei cu un ortodox, un musulman cu un catolic, un bărbat musulman cu idei patriarhale cu o femeie atee cu viziuni liberare și feministe și rezultatul ar trebui să fie acela că fiecare își lărgește viziunea. Că se întâmplă sau nu acest lucru este o altă discuție, dar ideea acestui curs a fost bine exploatată de autoare, sunt pagini de dialog foarte bine scris, cu argumente construite în funcție de vorbitor.
Bineînțeles că Azur nu se limitează doar la un contact pur intelectual cu unele studente și de aici pornesc niște probleme care îi distrug traiectoria vieții lui Peri, protagonista romanului, dar și a celorlalte personaje. Totuși, personajele sunt mult mai complexe decât par la prima vedere și toate au lumini și umbre, iar de exemplu trecutul personajului Azur mi s-a părut destul de verosimil, cu toate că la început mi e părea prea schematic, ca o caricatură a ceea ce se presupune că este un profesor cool: ajuns la jumătatea vieții, atletic, inteligent, cu câteva cărți de succes, aparent singur, care duce cu sine un mister al unei iubiri poate pierdute, nonconformist, iubit de studenți, tolerat de conducerea universității. Toate aceste caracteristici sunt prezente, dar ar fi fost problematic dacă era doar atât.
Eli Shafak ridică în romanul ei multe probleme, dar pe lângă acestea, știe și cum să spună o poveste. Nu îmi amintesc să mă fi plictisit vreodată, să fi
vrut să dau pagina mai repede sau să strâmb din nas. Este adevărat, cunoștințele mele despre viața în Istanbul se limitează la ce am citit mai ales în romane, așadar nu știu dacă autoarea folosește clișee, așa cum au afirmat unii critici. Dar până la urmă contează mai puțin dacă autoarea face o panoramă completă a lumii în care își plasează acțiunea, fiindcă miza ei cred că este aceea de a descrie interiorul, particularul, nu generalul. Totuși, este remarcabil cât de bine a putut să descrie mai multe pături sociale: cerșetori, profesori, oameni de afaceri dubioși, credincioși, anarhiști, studenți și teroriști, fără să cadă în derizoriu.
Romanul Cele trei fiice ale Evei, de Elif Shafak oferă o perspectivă a Turciei moderne, a relațiilor dintre religie și politică, dintre credință și scepticism, dintre ateism militant și relaxare spirituală. Într-un fel sau altul majoritatea personajelor din carte caută ceva, își doresc o certitudine sau măcar ceva care de care să se atașeze, fie că este vorba despre religie, literatură, politică, anarhism, sport sau dragoste. Oscilând între realism pur și fantastic pe alocuri, între analiză socială și drama psihologică, romanul scriitoarei Elif Shakaf oferă o perspectivă proaspătă asupra imaginii femeii în Turcia modernă, dar este și o poveste despre dragoste neîmpărtășită, schimbare și fascinația pentru celălalt în literatură.
Titlu: Cele trei fiice ale Evei
Autor: Elif Shafak
Traducere de: Ada Tănasă
An apariție: 2017
Editura: Polirom
