„Candido” de Doru Preda [fragment]

Ultima vacanță la Possidi

Reveneam pentru al patrulea an consecutiv, întotdeauna la mijlocul lui septembrie, când agitația turistică se domolea și localitatea revenea la vechiul ei ritm diurn. Copiii rămăseseră cu părinții mei, urmau cele zece zile de liniște, pe care le numeam „vacanța de recuperare“.

Possidi fusese până nu demult un sat pescăresc, casele cățărate pe dealul întins în mare se transformaseră în pensiuni, iar de-a lungul falezei înguste apăruseră câteva hoteluri cu unu sau două etaje. Camelia despachetase. Lucrurile noastre, împăturite după sistemul KonMari, își găsiseră fără probleme loc în dulap, geamantanele încăpuseră în spațiul adecvat, încălțămintea se înșiruia pe rafturile de jos ale dulapului din hol. Interiorul rămăsese la fel de alb ca înainte de sosirea noastră, aparent neatins, aseptic.

Ca de obicei, aveam drept vecini familii tinere de sârbi și bulgari, însoțite de copii la fel de liniștiți ca părinții, de parcă în acest loc funcționa un fel de conjurație a tăcerii. Se vorbea reținut, ne intersectam la micul dejun, când ne salutam discret, fără urmă de interes reciproc. Plaja era mai mult pustie, un rând de șezlonguri rar ocupate, lipite de zidul de piatră dinspre stradă, alături de care așezam prosoapele noastre de plajă, cât mai aproape de mare.

Camelia alesese vernil, simbolul tendințelor bio, care ne invadaseră viața și cu care se mândrea de câte ori avea ocazia. Nu departe de ale noastre, mai erau două prosoape galben electric, pe care se profilau două trupuri bronzate. Un bărbat cu păr grizonant, între două vârste, și o femeie mult mai tânără, cu fața ascunsă după ochelarii de soare cu rame groase. Păr castaniu și bogat, mijlocul subțire, sâni obraznici. Era singura de pe plajă care nu purta sutien. Camelia îl păstrase pe al ei, deși altădată nici nu concepea să se bronzeze „cu urme“.

Urmăream valurile, încercând să mă relaxez, dar nu mă puteam abține să-mi arunc privirea către trupul ciocolatiu de alături. Fiecare răsucire îmi oferea noi perspective, îl comparam cu cel de lângă mine, aplatizat de prea multe cure de slăbire, alimentație rațională și nenumărate ore de aerobic. Ajunsese să mă agaseze admirația prietenelor față de silueta Cameliei, admirație care creștea pe măsură ce ea devenea tot mai searbădă, un manechin dedicat ținutelor office, la fel de scorțos precum modul de viață în care atrăsese tot ce o înconjura.

Așteptam curios să aud ce limbă vorbesc cei doi și am fost surprins când femeia l-a întrebat „Mergem în apă?“, iar el a refuzat plictisit și a continuat să fumeze, în timp ce eu am urmărit-o cum se bălăcește în apropierea țărmului. Camelia mi-a  șoptit imediat: „Va trebui să vorbim în engleză, n-am chef să intru în vorbă cu toate pițipoancele!“.

Zilele următoare s-au scurs într-o monotonie odihnitoare, din câțiva pași traversam strada îngustă, coboram treptele de cărămidă și îmi afundam tălpile în nisipul gros, aproape alb. Reperele rămâneau neschimbate: prosoapele galbene, cele vernil, marea liniștită, cerul încremenit într-o seninătate translucidă. Bărbatul bronzat – auzisem că îl cheamă Dan – rămânea minute în șir nemișcat, privind în gol. Vorbeau puțin, el își aprindea câte o țigară subțire, complet nepotrivită cu aerul său viril. Ea răsfoia o revistă de modă, după care lenevea întinsă, poate chiar adormită, sub soarele blând.

Nici noi nu ne omoram cu vorbitul. Căștile iPodului mă țineau departe, puțină cremă întinsă pe spate, apoi tăcere, foșnetul valurilor, gândurile nepotolite urcând în fuioare, risipindu-se în înălțimile albastre. Făceam dragoste după-amiezile, de două–trei ori pe concediu, un ritual de care încă ne țineam, un fel de mâncare lipsit de savoare, consumat din obișnuință. Ardeam calorii. O mecanică bine cunoscută a gesturilor, atingeri precise, fără factor de risc. Mângâierile se diminuaseră, săruturile dispăruseră pe nesimțite, practicam conștient un fel de minimalism antropologic, o punte către ființa eminamente rațională a viitorului. Sentimentele rămâneau împachetate laolaltă cu îmbrăcămintea, nu aveam de ce să le șifonăm fără rost.

Nopțile erau diferite. În lipsa somnului, ieșeam pe terasă, renunțasem de curând la fumat și căutam o altă ocupație mâinilor neliniștite. Ascultam zgomotele înfundate ale nopții, foșnetul îndepărtat al mării, întrerupt de clinchetul cuburilor de gheață în pahar. Mirosul de aer sălciu, alungat de aroma whiskyului. Înfiorarea, neliniștea, dorința. Trupul ciocolatiu, fierbinte sub așternuturi. Încordarea care prevestește explozia finală, somnul adânc ce urmează.

Mă trezeam obosit, umbrele de sub pleoape mă mustrau în oglindă. „Se va termina în curând“ îmi spuneam. Săream peste micul dejun, o cafea printre leandri și chiparoși era de ajuns. Dincolo de stradă, zidul de piatră, treptele de cărămidă albite de nisip. Căutam prosoapele vernil. Camelia râdea, cu picioarele măturate de valuri, ea și bărbatul bronzat prinseseră deodată viață, gesticulau, el trăgea cu poftă din țigară, râdea arătându-și dantura perfectă. „Ce coincidență, unul dintre primii noștri clienți…

După atâția ani, să ne revedem tocmai aici!“ a spus ea. Am făcut cunoștință, ne-am strâns mâinile, așteptam continuarea, dar partenera sa a rămas întinsă pe prosop, Dan nu părea interesat să ne-o prezinte. „Cum se mai schimbă oamenii, unii devin de nerecunoscut!“ mi-a spus în cameră. „Păcat că pleacă mâine, ne prindea bine puțină companie după atâtea zile de liniște.“ Nu am spus nimic, mă gândeam la dezinteresul ei evident de până atunci. „Ne revedem după-amiază pe plajă“ am răspuns, „putem să îi invităm undeva diseară“. Mi-a zâmbit, cred că era primul zâmbet pe care mi-l acorda de când sosiserăm.

Prosoapele galbene erau la locul lor, briza flutura paginile unei reviste Vogue, apoi am văzut-o pe tânără ieșind din mare. Apa strălucea pe pielea ei netedă, pe șoldurile rotunde, pe coapsele suple. Ne-a privit o clipă, în timp ce-și strângea părul ud, apoi s-a întins cu fața în jos.

„Fir-ar să fie, am uitat sticla cu apă în cameră!“ a exclamat Camelia, în timp ce întindea prosoapele, nu departe de celelalte.

„Nu-i nimic, o aduc eu imediat!“, m-am întors pe călcâie și m-am îndreptat către scări. Dan tocmai se pregătea să le coboare, m-a salutat cu mâna la tâmplă, a dat să-și scoată ochelarii, piciorul a călcat alături, mai întâi a încercat să se redreseze ridicând un braț, dar corpul pornise deja, mânat de o dinamică proprie. S-a răsucit câteva grade în încercarea de a se împotrivi gravitației, instinctiv am făcut un pas în față și am întins mâinile să-l opresc, însă căderea adăugase o forță suplimentară corpului său masiv. M-a izbit, am simțit cum ne prăbușim,

„Noroc că e nisip dedesubt“ am apucat să-mi spun în gând, apoi impactul, cerul care se răsucea, gustul granulelor care scrâșneau printre dinți. „Îmi pare rău!“ am spus după câteva clipe, m-am ridicat cu precauție, păream întreg, dar îmi simțeam corpul greoi, străin, mi-am așezat ochelarii la loc, „Ce naiba? Parcă nu-i purtam când s-a întâmplat!“ mi-am spus în gând. Trebuia să mă așez, să respir adânc, m-am întors către mare, am căutat prosoapele vernil, dar nu, aparent, locul meu era dincolo, pe cele galbene. Mira se întinsese pe unul dintre ele, mi-am privit mâinile puternice, bronzate, m-am așezat în genunchi, „Vrei să te dau cu cremă pe picioare?“, a ridicat capul surprinsă, „Dacă nu te deranjează“. Alături, Camelia îl scutura de nisip pe bărbatul înalt și palid, stăteau amândoi cu fața spre mare, au început să râdă, ca și cum priveau un spectacol amuzant. Mi-am uns palmele și am întins crema cu mișcări lente: pulpele, interiorul coapselor, apoi fesele tari, mi-am strecurat mâna sub chilotul micuț. A chicotit ușor și s-a lăsat mângâiată. Valurile se risipeau în dantele de spumă albă, le vedeam ca pe un ecran transparent. „Am o rugăminte“ a spus, „cele trei sute de euro pentru zilele suplimentare, aș avea nevoie în seara asta; dacă mergem la Kallithea, vreau să cumpăr niște suvenire“.


 s-a născut la București pe 6 decembrie 1956. Este absolvent al FEICT din cadrul Academiei de Studii Economice. Până în 1990, a lucrat ca informatician. Între 1991 și 2015, a activat ca întreprinzător privat. Începând cu 2015, a frecventat atelierele de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de Povestiri, în care i s-au publicat mai multe proze scurte. A participat la prima ediție a Turnirului Literar promovat de Cenaclul de la Roma, unde a câștigat Premiul de Popularitate. Candido reprezintă debutul său literar în volum individual. Din toamna lui 2018, locuiește în Brașov.


Poveștile oamenilor cu care ne intersectăm de-a lungul vieții sunt întotdeauna mai complicate decât ne putem imagina. În profunzime, lucrurile nu sunt deloc atât de luminoase pe cât am fi tentați să credem. Asta ne transmite Candido prin fiecare dintre cele 24 de proze din volum.

Povestaș șarmant, te conduce prin zeci de microuniversuri, îți scoate în cale iubiri pierdute, dorințe interzise, neîmpliniri, vieți sfărâmate, enigme greu de deslușit.

„Unul dintre avantajele debutului la maturitate e că nu mai vrei să impresionezi cu orice preț, nu tragi cu artificii colorate ca să obții aplauze facile. Și de aici vine forța povestirilor lui Doru Preda: din calm, din liniște, din rafinament. În cele mai banale cotloane ale cotidianului, autorul găsește mister, care izvorăște adeseori din sexualitate și pe care ni-l expune fără să-l explice, lăsându-ne să ne jucăm cu el în mintea noastră și să-l interpretăm cum găsim de cuviință. Eu, unul, văd în încrederea lui Doru Preda în cititorii săi un compliment pe care puțini autori sunt dispuși să-l facă.“ – Alex Tocilescu

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.