Black Mirror: Bandersnatch (2018)

Pentru un gamer filmul ăsta e o împlinire a unei fantezii, un mix între cinematografie și jocurile în care plonjam în copilărie, sperând în secret că au o latură reală în care eu, arhitectul suprem, am o putere de a le controla și de a le îndrepta către finalul dorit. Și cu toate astea…

                Șocant Bandersnatch? Deloc. Poate că o așteptare prea mare a adus dezamăgirea. Dacă primele episoade din Black Mirror din 2011 prezentau o perspectivă cum rar mai văzusem despre viitorul nu tocmai îndepărtat (și o făceau de o manieră aproape filosofică care ne provoca nopți nedormite și discuții interminabile cu alți cinefili), la episoadele mai noi din anii recenți parcă am cam început să strâmbăm din nas. „Se putea mai mult” ziceam, de parcă am fi urmărit un film banal al cărui final ar fi trebuit la fiecare vizionare să ne zgâlțâie convingerile. Ne obișnuisem! Iar ce trebuia să vină ca ceva excepțional, noutatea! lui Bandersnatch, a sosit parcă puțin prea târziu, pe un teren deja suficient de bătătorit. Dar asta nu trebuie să-i diminueze din calități sau din inovație.

                Scenaristul are o direcție precisă și asta nu poate decât să mă bucure. Poate ghidat un pic de obsesia controlului minții sau de încercarea de a intui paradigma viitorului în care vom trăi, e un om cu o misiune, iar faptul că o transmite publicului îl transformă într-un vizionar. Cine știe, poate ne vom referi la el ca la un Wells sau un al timpurilor moderne. Dar chiar dacă nu e așa, lasă impresia că prin Black Mirror pune la cale ceva mult mai mare decât am văzut până acum, iar asta pentru cei cărora le place să sape după curiozități sau „coincidențe” e o satisfacție suficientă. Dacă stați bine cu limba engleză și vă pasionează conexiunile și referințele dintre episoade, vă recomand acest thread de reddit.

                Cât despre film… el trebuie văzut pe o platformă care să poată suporta interacțiunea (deci un smart TV, un laptop sau un telefon), iar din start acest lucru te face curios și îți provoacă o serie de așteptări. Pe parcursul lui ai de luat o serie de decizii (A sau B), iar în funcție de acestea povestea se schimbă, dând posibilitatea mai multor fire epice sau încheieri. De fapt, vei înțelege repede că prin aceste decizii tu îl controlezi pe Stefan Butler (interpretat de Fionn Whitehead), personajul principal al filmului, un tânăr programator care încearcă să adapteze o carte într-un joc de calculator. Asta e partea interactiv-interesantă a filmului, ușor filosofică din perspectiva întrebărilor pe care ți le ridică, sau a observațiilor pe care le face însuși personajul. Dar există și ceva care nu merge în tot angrenajul ăsta: filmul. Pentru că e posibil ca prin alegerile pe care le faci să închizi un fir epic imediat sau chiar să omori personajul (scuze, e greu să nu dai spoilere la filmul ăsta având în vedere că nu știu dinainte ce alegeri veți face voi), vei avea opțiunea de a te întoarce la un anumit moment din film de unde să reiei șirul deciziilor. Practic, ca un save-reload dintr-un joc. Iar acest lucru poate conduce la a revedea de mai multe ori aceeași bucată de film pentru a avansa spre cea nouă. Iar asta devine obositor și chiar puțin frustrant. Dar vă las să descoperiți.

                Parcursul pe care l-am văzut eu în funcție de alegerile mele a avut momente bune și surprinzătoare, dar și unele aproape servite pe tavă, ca și cum regizorul m-a crezut mai prost decât sunt și a ținut musai să-mi explice ce  se întâmplă și cum am ajuns acolo. Asta m-a scos un pic din atmosfera de descoperire, mi-a cam omorât imaginația și cel puțin pentru moment, nu mi-a provocat suficient curiozitatea de a-l revedea pentru a merge pe căi noi și poate spre un alt final.

                Dar este un pionierat bun, aproape necesar pentru un secol în care filmul poate să devină și altceva decât imagini în mișcare transmise unui receptor pasiv din canapea. Și asta îmi dă speranța că e începutul unei noi ere în cinematografie, că imersiunea și (poate) felul în care te vei confunda cu personajele se va duce la un alt nivel, ca întrepătrunderea de media și noile tehnologii își fac încet-încet loc în această artă și că experiența spectatorului va fi din ce în ce mai completă.

https://www.youtube.com/watch?v=XM0xWpBYlNM

Lasă un semn

comentarii

Semne bune de la Persoane juridice

Descarcă, completează și semnează Contractul de sponsorizare prin care afacerea ta poate susține educația culturală.
Dacă firma este plătitoare de impozit pe profit: 20%;
Dacă firma este plătitoare de impozit pe venit: 20% trimestrial;
Dacă ești PFA, sponsorizarea este deductibilă la calculul impozitului pe venit în limita a 5% din venitul net.
ASOCIAȚIA PENTRU EDUCAȚIE ȘI CULTURĂ ADLITTERA (A.E.C.A.) este înscrisă în Registrul entităților pentru care se acordă deduceri fiscale (INTERNT-266538804).
Virează către noi să putem avea coerență și mai multă consistență în informațiile culturale de care ai nevoie.
Revista SemneBune© este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Traian Stanciu

A fost partener la un butic de creație vreo 10 ani, este vice-președinte al asociației care produce Revista de Povestiri, este foarte interesat de drepturile omului, joacă de 9 ani același joc, încearcă să termine de scris o carte și este rr-it. Face cronică de film pe pagina sa de FB: https://www.facebook.com/130min/.