Un An Nou cu Semne Bune

Bine v-am găsit în 2018! Vă dorim minunate de citit anul ăsta, să găsiți tot ce este pe gustul vostru, să vă descoperiți gusturi noi, să vă extindeți biblioteca cu cel puțin câteva rafturi, să vă delectați în orice formă a artei vă place mai mult și să vă satisfaceți toate curiozitățile.

Noi, echipa Semne Bune, suntem bine, mulțumim, salata de boeuf a fost excelentă, poate nu o să fiți surprinși că de Revelion am fost împreună, nu chiar fizic ci într-un plan unde avatarurile noastre virtuale s-au întâlnit, s-au salutat respectuos cu toate urările specifice și unde s-a discutat aprins ce avem la purtător la trecerea dintre ani, să ne aducă noroc, fericire și tot ce ne dorim.

Carevasăzică, sub un pretext cultural mi-am provocat colegii să vă povestească mai mult sau mai puțin voalat ce-au făcut de Anul Nou și cam așa arată ce am răspuns fiecare dintre noi:

Ciprian Burcovschi

Ce carte mi-aș lua de Revelion în loc de ciorapi roșii sau bani în buzunar, să-mi meargă bine tot anul? O carte de poezii. Ce poet, ce titlu? hmm, aici e cea mai grea întrebare.

Ultimul volum de care mi-a făcut o deosebită plăcere este tripticul Elenei Vlădăreanu Bani. Munca. Timp liber, publicat de Nemira în 2017. O recomand și celor care se feresc de , pentru că este un manifest transcris cu emoție și cu care am convingerea că empatizează și tefeliștii, și pensionarii, și familiile tradiționale, și legebeteii, și habotnicii, și ateii. Este despre noi toți, în rolurile sociale pe care ni le asumăm sau pe care le mascăm convingător.

​Nu știu dacă aș lua-o cu mine să mă apere de simboluri arhaice sau de mituri importate, chiar la trecerea dintre ani, ori să amplifice mantrele și să-mi polarizeze pozitiv conturile. Dar aș face o animație interactivă, pe lectură, să iasă un happening mult mai celebru decât remixurile cu Floricica dansatoarea.


Elena Donea:

Sigur că ancheta de față nu mă surprinde, întrucât ideea de a evita capcanele convenționalismului îmi dăduse târcoale încă din liceu, când obișnuiam să citesc din toate câte puțin sperând că, în felul acesta, voi ști, asemeni lui Lache și Mache, din toate câte nimic. Altădată am nimerit într-o garsonieră-bibliotecă, un fel de lume care ține mult, cum zice Bacovia undeva. Atunci s-a produs un fel de întâlnire iremediabilă cu poezia. Îmi aduc aminte că am luat cu mine Aer cu diamante, un Ioan Es. Pop, un Daniel Bănulescu, dar și o Saviana Stănescu et al. Cu alte cuvinte, multă lume luasem cu mine, fără pretenția că ar putea să-mi poarte noroc. Mai degrabă, norocul se produce atunci când cartea ajunge, de fapt, la cititor. Apoi, cred că am început să-mi pun în geantă câte o carte în fiecare an, fără pretenția că fac ceva special. În schimb, am inventat un joc cu prietenii mei, prin care ne punem întrebări și cartea devine un fel de oracol ludic care răspunde angoaselor și neliniștilor și așteptărilor noastre, punând degetul la întâmplare pe un pasaj revelator. Anul acesta am luat cu mine, la întâmplare, Un om fără de țară, de Kurt Vonnegut, cu care eu și Vali ne-am jucat în metrou și care a fost și prima lectură din an.


Ion-Valentin Ceaușescu:

În noaptea dintre ani se întâmplă ceva magic sau mistic, doar dacă noi înșine credem în acest lucru. Ne punem în buzunare obiectele pe care noi sperăm să le folosim sau obiectul dorinței noastre. E probabil o formă de a chema hazardul, destinul sau de a-l ruga pe Dumnezeu (în funcție de ce crede fiecare) și de a face ca anul nou să aducă ce nu au adus toți ceilalți. Eu, printre altele, mi-am pus în buzunar un stilou.

N-am avut nicio carte cu mine în noaptea de Revelion, dar dacă ar fi fost să am una, nu aș fi știut ce să aleg, fiindcă vreau în general să citesc mai mult și mai divers. Totuși, de dragul exercițiului, o să zic cartea cu care am început anul: Un băiat numit Crăciun, apărută la editura Nemira. Asta s-a nimerit. Nu știu ce o să-mi aducă, dar cert este că mi-a plăcut. E o poveste pentru copiii de toate vârstele. Erau multe altele pe care mi-aș fi dorit să le citesc, dar aceasta a fost.


Bianca Dobrescu:

După cum e tradiția pe linia mea genetică, pe lângă banii îndesați prin buzunare și neapărat obiectele vestimentare de culoare roșie, ca un om ușor antisocial, petrec revelionul cu o carte bună-n brațe. Am început cu Robinson Crusoe, Colț Alb, Harry Potter sau Ucenicul Vraciului, și, odată ce-am înaintat în vârstă, am ales și titluri „pentru copii mai mari” cum ar fi Acid Sulfuric, Igiena Asasinului, Fahrenheit, Dune sau Ghidul Autostopistului Galactic.

2018? M-a prins citind What I know now. Letters to my younger self, o colecție de interviuri publicată de jurnalista Ellyn Spragins în care femei de succes își sfătuiesc versiuni mai tinere de-ale lor să încerce mai multe lucruri, să învețe să sărbătorească, să nu le fie frică să locuiască singure și, poate mai important, să aibă grijă de propria persoană, înainte de toate. E un volum pe care mi l-am dorit foarte mult și care conține și scrisoarea Mayei Aneglou, a cărei fană sunt. Îmi place sfatul Mayei pentru versiunea ei tânără: „nu lăsa pe nimeni să te crească, nu mai e cazul”. Un volum care se citește repede și-ți dă o stare de bine.


Ruxandra A.:

Probabil că aș inventa un fel de rucsac din lemn în care să pun cărțile aducătoare de „noroc”! În noaptea de Revelion, hai să fim sinceri, nu putem avea nimic altceva la noi în afară de haine și bani, nu mai vorbim de cărți; cum ar fi dacă, după o cantitate considerabilă de alcool, înainte să pleci de la prieteni, în loc să-ți cauți telefonul și cheile, să îți cauți cărțile? Una peste alta, unul dintre scriitorii mei preferați e Carlos Ruiz Zafon și mereu mă reîntorc la cărțile lui, e unul dintre propulsoarele alea care mă scot din momente aiurea și care mă motivează să scriu. De la Zafon le recomand pe toate cele traduse la editura Polirom, nu am cum să recomand una în mod special, pentru că toate mi se par fantastice de-a dreptul! Am descoperit-o recent pe Ann Cleeves, o englezoaică ce se apropie periculos de mult de spectrul literaturii nordice (care știm cu toții cât de dark e!)  și nu pot decât să spun că am fost surprinsă foarte plăcut!

Charles Bukowski e scriitorul la ale cărui cărți m-aș întoarce întotdeauna, cred că i-aș lua toate cărțile pe o insulă pustie și tot nu m-aș sătura să i le citesc. Și poezia și proza maestrului Buk cred că m-au ghidat și încă o fac atunci când mă apuc să scriu. Bukowski rămâne, pentru mine cel puțin, unul dintre monștrii sacri ai literaturii americane. Mă bucur că au apărut reeditări ale romanelor sale (le găsiți la editura Polirom) și, chiar dacă pentru unii, Buk e considerat un golan cu veleități literare, pentru mine e și va fi the master!


Cosmin Leucuța:

Există o carte pe care aș lua-o cu mine oriunde, nu doar la petrecerea de Anul Nou.

Aș lua-o cu mine pentru că nu mă pot opri să mă gândesc la ea, mă obsedează de vreo doi ani de zile, de când am citit-o. Nu știu dacă mi-ar aduce noroc, nu cred că e un talisman, mai degrabă se comportă ca un blestem, pentru că mă inhibă și ori de câte ori mă gândesc la ea, îmi vine să îmi arunc toate textele pe foc, de rușine și frustrare. Da. E atât de bună. Îi zice Blood Meridian.


Andreea Banciu:

Deși inițiativele lui Eli îmi plac teribil, de fiecare dată când mă apuc de scris, primul gând e „serios acum, cine se gândește să-și scoată din bibliotecă o carte pentru că merge acolo și e ocazia aia și e început de an ș.a.m.d.….?” De fapt, Eli are dreptate: am tendința să asociez cărțile pe care le citesc cu stări de spirit, problemele de la muncă, săptămâna proastă, sfârșitul de an (când se citesc nepermisele, cărțile alea pe care nu le iei în serios tot anul, din varii motive, și-ți zici „las’ că e vacanță, îmi permit și eu un moft), mersul la mare și petrecerea firmei, când șeful insistă că sunteți o mare și unită familie și tu visezi un an sabatic și să cadă internetul la nivel global.

Dar deviez. Și eu am început anul 2018 cu o carte scoasă din bibliotecă, pusă deoparte și trecută pe lista priorităților, după ce termin Copilăria lui Kaspar Hauser. Tot trag de mine să termin volumul lui Bogdan Alexandru Stănescu, pentru că povestirile respiră atâta depresie, încât mi-e greu să le parcurg, deși textul e foarte bine scris, iar amintiri bucureștene (fie ele și fictive) mi-s dragi oriunde dau de ele. Mai am în paralel un Barnes care mă dezamăgește profund și încerc să trec peste moment. Am terminat Extraconjugal al lui Mihai Radu și nu e rău deloc, din contră, am niște prieteni cărora le-aș trage volumul peste ochi (din rezonuri subiective, să zicem) și i-aș pune să-l citească (din rezonuri obiective).

Încep 2018 cu Slaughterhouse Five (Kurt Vonnegut). Nu mă întrebați de ce, mi-e rușine să recunosc, nu am reușit să citesc niciodată Slaughterhouse Five. O am în casă și în limba originală, și tradusă, am plimbat-o ani de zile și, nu știu cum am reușit, nu am citit niciodată mai mult de 3 pagini din volum. Anul ăsta, gata! Nu se termină ianuarie fără să citesc eu Abatorul cinci și mai văd eu după aia.


Andreea Tănase:

Vreau să fie clar de la început că nu sunt superstițioasă, nu mi-am pus nimic nou pe mine de Anul Nou, nici ceva roșu, și sigur am vărsat sare pe masă și am trecut pe sub vreo scară fără să mă gândesc de două ori la asta. Însă am luat, metaforic și digital vorbind, o carte la mine, în speranța că mă va ajuta în 2018 să îmi fac ordine în casă și în viață, iar această carte este Magia ordinii de Marie Kondo. În 2018 mă mut cu soțul și cu cele două pisici în casă nouă, iar cu ocazia asta sunt hotărâtă să aplic metoda japonezei pentru a-mi simplifica viața și a avea mai mult spațiu în care să respir, să adun prieteni, să alerge pisicile și, de ce nu, să valsez prin sufragerie, fără să mă împiedic de cutii cu jucăriile din copilărie sau cu colecția de cine-știe-ce obiecte care păreau ultra-mega-super valoroase, colorate și speciale acum 20 de ani, dar care acum nu fac decât să adune praf și să îmi facă vânătăi la picioare când mă împiedic de ele.


io, Eli:

31 Decembrie 2017, ora 17:35, hypermarket, trebuie să iau Kahlua pentru diseară, mergem la amica unor prieteni la party să-i vandalizăm apartamentul de patru camere, asta e, și-a asumat, a invitat oameni cvasi-cunoscuți în casă, nici nu știe ce-o așteaptă. Kahlua nu mai e, dau din coate printre bărbați, iau un oarecare lichior, bun ce-o fi, numai să nu ne ducem cu mâna-n…tinsă.  Două culoare mai colea, femei aproape isterice se bat pe promoții la lapte de corp, pardon, mă scuzați, eu vreau decolorant de păr și vopsea albastră – toate cumpărăturile astea m-au epuizat, trebuie să mă odihnesc, merg pe culoarul de cărți, acolo e liniște, fără panică, cei prezenți se odihnesc și ei cu nasu-n câte-o copertă.

Accelerez, decolorez, vopsesc, treaba merge brici, ajungem la petrecere, am întârziat doar două ore, dar chiar n-aveam cum să mă usuc mai repede, oricum n-a ieșit tocmai uniform, ni s-a zis ”veniți oricând după nouă”, 23:35 e tot după nouă, uitați am adus de băut! Se pregătesc pahare și șampanii, volumul muzicii se ridică, se râde, se strigă, se sparge o lumânare decorativă cu un dop,  se numără descrescător și se chiuie, e 2018, e o bucurie puerilă în aer, ne pupăm, totul e nou și o luăm de la cap, cu părul albastru de data asta.

Între două secunde mai lungi, oleacă mai leneșe decât restul, închid ochii și e liniște pentru că mă odihnesc pe culoarul de cărți din hypermarket, zâmbesc în fața unei coperți cu un titlu atât de cunoscut, una dintre cărțile copilăriei care mă așteaptă undeva în bibliotecă acasă, într-o ediție mai veche ce poartă amprentele mele pe fiecare pagină. Cartea care mi-a trezit fascinația pentru călătorii și explorare Ocolul Pământului în 80 de zile (Jules Verne) m-a așteptat cuminte pe raft să-mi amintească să-mi doresc un 2018 plin de excursii și escapade din cotidian, de hoinărit pe străzi necunoscute, de descoperiri, de oameni ce vorbesc limbi pe care eu nu le înțeleg, de accente și tonalități, de cafelele altor capitale, de mâncarea altor culturi și de sentimentele confuze ale întoarcerilor acasă. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!


Să aveți belșug tot anul, sănătate și timp pentru citit!

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Eli Teoharie

Eli Teoharie
Masterandă în psihanaliză, Eli este activistă culturală și susținătoare a proiectelor independente. Scrie despre ce-i place (muzică, teartu, cărți) și doar când are chef.