„Sebastian” de Gelu Diaconu [fragment]

„Sunt două romane, de fapt, în această carte a lui : un roman despre infernul legionar al anilor 30, avându-l în centru pe Sebastian, cu iubirea lui pentru & prieteniile lui cu Eliade, Camil, Nae etc.; și un roman despre infernul neocomunist al anilor 90, cu o serie de personaje bine trasate și atașante care repetă, în noul context istoric, destinele marilor lor modele interbelice. (Avem chiar și un nou Ladima torturat de o Emilie neocomunistă absolut delicioasă, poate cel mai viu personaj al dublului roman al lui Diaconu.) Istoria se construiește din mitologii noi care le rescriu (uneori mai sofisticat, alteori mai rudimentar) pe cele vechi, așa încât Istoria e, de fapt, întotdeauna o re-istorisire – ăsta e credo-ul din inima dublă a cărții lui . Nu atât un roman istoric, cât un roman despre Istorie, cartea lui e absolut remarcabilă.” –



Robert

            Lenevim în cearșafurile ca un caimac fierbinte. Sub noi, salteaua patului pare un jeleu călduț care întreține constant căldura. Am renunțat la bere, fiindcă mai rău îmi provoacă sete. Mi-am luat de la congelator o sticlă de apă plată. Sorb, din când în când, apa topită din micul aisberg captiv în carcasa de plastic. Îmi pun apoi burta sticlei pe frunte ca să mă răcoresc.

            Lâncezeala a pus stăpânire pe noi. Mai arunc câte un ochi pe fereastră, însă deocamdată niciun nor nu alunecă pe suprafața ca de sticlă albastră a cerului. Aici, jos, stăm sub cupola lui ca într-un acvariu cu apa fiartă. Când i se face sete, Maria se prelinge din pat, grațioasă ca o panteră, și se duce la frigider, de unde se întoarce cu o înghețată pe băț care seamănă cu un penis stilizat. Suge din el plescăind și privindu-mă provocator.

            Frigiderul meu e burdușit cu chestii dintr-astea pasabile, care nici nu te lasă să mori de foame, dar nici nu te satură vreodată. Nu prea am însă mâncare adevărată. Îi propun Mariei să comandăm o pizza, dar strâmbă din nas și continuă cu linsul barei rozalii de înghețată. Îmi tot sugerează, pisicindu-se și zâmbind ștrengărește, ce-ar putea să-mi facă, însă mă gândesc că penisul meu călduț și moale nu s-ar întări acum nici dacă l-aș tăia și l-aș pune în congelator.

            E o după-amiază parcă fără început și fără sfârșit.

            După atâtea zile de caniculă nu ne-am putea răcori decât dacă ar veni brusc iarna. Dar o asemenea promisiune pare teribil de îndepărtată. Suntem în august, iar timpul își urmează, monoton, ritmul lui. Suntem prinși în piatra lui de chihlimbar și nu putem face nimic în legătură cu asta. N-avem decât să acceptăm că lucrurile sunt cum sunt și să încercăm să ameliorăm situația. Așa cum face, spre exemplu, Maria, care după ce și-a terminat de supt înghețata, a început să-și facă vânt cu o revistă. Dintr-un fel de obișnuință lubrică, stă mereu crăcănată și insistă să-și aerisească îndeosebi zona pubiană.

            „Mi s-a încins instalația” se justifică râzând. Pufnesc și eu în râs, reconfortat la gândul că umorul ei, care provine probabil din culisele pe care le frecventează, i se potrivește atât de bine. E atât de „Maria” în astfel de faze, încât nu mi-o pot închipui altfel. E cinică, jucăușă și vulgară ca o prostituată cu veleități culturale.

            „Dacă nu pui aer condiționat, te-ai lins pe bot! Nu mai vin pe la tine!” mă amenință mai în glumă, mai în serios.

            „Dau comandă săptămâna viitoare” o mint frumos, iar ea îmi acceptă ipocrizia cu un fel de ironie mimată. La cât de ocupat o să fiu în zilele următoare cu expoziția, numai de comenzi pentru aer condiționat n-o să-mi ardă. Ea știe asta, însă se preface că mă crede, fiindcă așa merg lucrurile între noi.

            „Să te vedem!” îmi spune cu aceeași ironie îngăduitoare, căci cunoaște bine jocul și nu riscă să treacă la sincerități scormonitoare, care ar tulbura apele aparenței de perfecțiune a relației noastre.

            Privind-o mai atent, am senzația că micile ei caracteristici, combinate, o fac să semene tot mai mult cu . Pe măsură ce citesc scrisorile, Maria iese tot mai mult din pielea „Emiliei” și devine „Leny”, deși „marea iubire” a lui Sebastian se lasă mai greu dezvăluită, e mai zgârcită în a-și expune intimitățile, ticurile sau gesturile care o trădează. Am senzația că, suprapunându-le imaginile, din cele trei bacante, Leny, Emilia și Maria, ar putea ieși o perfectă femeie mediocră.

            „La ce te tot gândești?” mă întreabă suspicioasă, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

            „Mă întrebam cum de a fost posibil ca o femeie ca Leny să-i sucească mințile unui tip atât de sofisticat ca Sebastian” i-am răspuns cu un aer serios și preocupat.

            „Păi cam așa se întâmplă” a zis Maria profesoral. „Bărbații de genul ăsta nu prea au experiență la femei. Femeilor li se ia destul de repede de tipii care complică lucrurile. Prea multă vorbărie strică întotdeauna. Sebastian e plictisitor.”

            Maria îmi demonstrează că are, totuși, conștiința propriei mediocrități. Dezvoltă cumva ideea că mecanismele amorului nu ar trebui să fie prea savante. O transmisie bielă-manivelă, așa rudimentară cum pare, poate să asigure fără probleme toată acțiunea. Din nenorocire pentru el, Sebastian voia ca sub membrana amorului să pulseze, prin tubulatura hialină a timpului care i-a fost dat, energia dezvoltată de mecanisme fantastice, cu rotițe din ce în ce mai fine, angrenate la nesfârșit. Poate că și asta a contribuit, într-un final, la eșecul relației cu Leny.

            Maria a încetat cu vânturatul revistei și a luat din nou poziția copilului care așteaptă continuarea poveștii. Mă supun și iau o nouă scrisoare din teanc.

„Balcic, sâmbătă 30 aprilie 1938

 

            Iubită Leny,

 

            Îți scriu noaptea târziu, nu cu mult timp înainte de plecare (căci nu știu dacă voi mai rămâne aici mai mult de două zile), astfel că e posibil să ajung la București înaintea acestei scrisori. Dar dacă ea se cere scrisă, atunci mi-am spus că trebuie să o pun pe hârtie și să o expediez, chiar dacă la întoarcere, dacă ne-am vedea imediat, aș putea să-ți transmit prin viu grai ceea ce îți voi spune aici.

            N-am precizat, în scrisoarea precedentă, cum m-am instalat aici. Stau în vila Dumitrescu, în aceeași cameră de anul trecut, iar confortul pe care îl anticipam a fost mult sporit de gândul că voi regăsi un loc familiar, în jurul căruia mi-am făcut deja unele obișnuințe. Astfel, acel interval necesar integrării într-un loc pe care nu-l cunoști a ieșit automat din agenda nescrisă a acestei vacanțe. Deși acum aud doar foșnetul intermitent, întunecat, al valurilor, în timpul zilei, în orele de odihnă, am în față o mare scânteietoare, vie, cu o mie de culori, care își rostogolește atât ritmul adormitor, cât și toanele, pe fondul liniștii de început de lume al acestor locuri.

            Am făcut plajă, adevărate și totuși neverosimile băi de soare, căci suntem totuși la sfârșit de aprilie. Am intrat în apa mării, care e un pic rece, desigur, dar înviorătoare și bună pentru sănătate. M-am bronzat ca în mijlocul verii și m-am sălbăticit în natura atât de seducătoare și, prin ea însăși, atât de autentică. Am mers desculț pe plaja de la Ecrene, am intrat în pădurea aflată la doar cincizeci de metri de malul mării, am făcut tot felul de prostii copilărești (mi-am confecționat o «lance» dintr-o tulpină de papură, ca să merg la «vânătoare», imaginează-ți!), iar când m-am întors în cameră, după tot acest dezmăț în «sălbăticie», m-am simțit atât de obosit și de fericit încât aș fi vrut ca totul să rămână așa, pentru totdeauna, până la sfârșitul sfârșitului.

            Mi-e dor de tine, te visez mereu și, chiar dacă mi-aș dori ca șederea la Balcic să se prelungească indefinit, visez la momentul în care mă voi întoarce și te voi putea ține din nou în brațe. Ieri dimineață, când am deschis fereastra, am văzut pe plajă, plimbându-se, o femeie, iar pentru câteva secunde, amețit de surpriză, am avut senzația că ești tu, sosită pe neașteptate ca să-mi faci o surpriză. Primul impuls a fost să las deoparte tot ce aveam de făcut și să alerg spre tine, să te întâmpin ca un «sălbatic», să te îmbrățișez și să-ți spun tot ce, din stupide prejudecăți, mă abțin să-ți transmit în scris. A fost o fericire scurtă, electrizantă, căci mi-am dat seama curând că totul fusese doar fantezia unui bărbat care stătuse, poate, prea mult cu capul descoperit în soare. Dar chiar și așa, în acele clipe în care te-am «văzut» cu ochii minții, ai imaginației, m-am simțit fericit.

            Duc o viață de om leneș, căci vreau să profit la maximum de libertatea de aici pentru a-mi reface energiile, ca să pot face față provocărilor care mă așteaptă la București. Vreau să revin cu un tonus bun, să uit de oboseala și de plictiselile vieții din vremea din urmă, care m-au făcut la un moment dat de nerecunoscut. Cu puțină voință lucruri de felul ăsta devin perfect posibile.

            Când mă gândesc uneori la tine și la momentele noastre bune împreună, știu că fericirea e posibilă, pentru că e acolo, undeva, și nu trebuie decât un mic efort de voință pentru a putea fi devoalată.

            Mă întreb tot timpul ce faci, pe cine ai mai văzut, unde ai mai ieșit… Ai mai fost cu Scarlat la «Melody»? Abia aștept să mergem iarăși împreună și să pierdem câte o noapte, ca niște boemi veritabili. Vreau să mă bucur din nou de atenția ta, de felul afectuos în care te porți (poate prea rar) cu mine, pentru a fi, la rândul meu, atent și afectuos cu tine.

 

            Nerăbdător să te revadă, cu aceeași dragoste, al tău

 

Mihail Sebastian”


s-a născut pe 26 noiembrie 1962 în București. A debutat publicistic în 2004, în revista „Oglinda Literară”, cu un grupaj de poeme.

Debutul în volum s-a produs doi ani mai târziu, cu povestirea „Fabian” (Editura Marineasa, 2006). În 2008 a urmat volumul de versuri „Antipoeme” (Editura Vinea), nominalizat la Premiul „Mihai Eminescu” pentru debut în poezie. Al doilea volum de poeme, „Resurse interioare”, a apărut în 2012 la Editura Marineasa. În 2013 Casa de Pariuri Literare i-a publicat volumul „blues”, iar în 2016 Editura Vinea a lansat, la Bookfest, „Resurse umane”, carte care continuă o temă din volumul „Resurse interioare”.

A făcut parte din mai multe antologii, dintre care amintim „Cele mai frumoase poeme din 2012” (Tracus Arte, 2013), selecție întocmită de Claudiu Komartin și .

În prezent administrează site-ul cultural www.omiedesemne.ro.

 

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.