Primul autograf [Doina Ruști, Teodora Gheorghe]

Cu prilejul aniversării celor 8 ani de activitate editorială, revista SemneBune dorește să mulțumească publicului pentru momentele petrecute cu noi. Marcăm, astfel, un nou reper pe harta informațiilor culturale publicând amintirile câtorva personalități autohtone despre Primul autograf pe care l-au primit. Săptămânal, vom publica câte două imagini păstrate în memoria afectivă și împărtășite publicului nostru.

Gustați sau savurați!


Ar trebui să pun la socoteală acele cărți ale copilăriei, care veneau cu dedicație de la bunici, de la unchi și de la părinți, cărți cu pagină de gardă lucioasă, care parcă-i obliga să-și lase semnătura acolo, pentru veșnica pomenire. Dar pentru că nimeni nu le pune la socoteală, le voi lăsa deoparte, pomenind doar perioada de școală, când în special profesorii simțeau periodic nevoia să-mi cumpere căți, pe care mi le făceau cadou, cu autograf. Și-acum mai păstrez Batrahomiomahia cu scrisul nervos al profesorului meu de greacă din timpul liceului. Tot el mi-a adus Istoria literaturii elene cu o dedicație din partea Adelinei Piatkowski. Prin școala noastră mișunau scriitorii, aduși la orele de română sau invitați la multele reuniuni comuniste. Cel mai des venea Emil Brumaru. Dar nu aveam pe-atunci „cultura” autografelor. Îmi plăcea să-mi aleg cărțile și mi se părea destul de aiurea să-i cer unui scriitor să se semneze pentru mine. Și ca să recunosc, nici nu aveam un respect special pentru scriitorimea comunistă. Totuși, printre tipii tunși, frizați și cu cravata-n gât, printre femele împachetate în taioare, mai apărea din când în când și câte o pălărie de pe vremuri, iar prin Sărărie fâlfâia pelerina de poet a lui Mihai Ursachi, care, evident, nu  era chemat la școală. Însă toată lumea știa că el este Poetul acelui oraș. Bineînțeles, lui nu-i cereai autograf! Îi recitai versurile, de la distanță, notându-ți data la care te-ai întâlnit cu el, fără s-o mai poți uita vreodată.

Așa că primele mele autografie sunt de prin perioada liceului, generate de aceste întâlniri tovărășești, pe care le-am pomenit. Mi-aduc aminte că odată a venit să ne vorbească Ana Mâșlea. Era o doamnă în vârstă, poate c-avea anii mei de-acum, foarte distantă, cu un discurs monoton. De autograful ei îmi amintesc cel mai bine, primit pe un volum subțirel, așa cum sunt în general cărțile de poeme. Am purtat o mică discuție. Stăteam în picioare lângă catedră, la oarecare distanță și țin minte că îi cercetam mâinile grăsulii, care se mișcau fără grabă. Nu mai știu ce mi-a spus, dar multă vreme am rămas cu impresia că între noi se stabilise o legătură fără moarte. Credeam că văzuse ce zace în mine, îmi văzuse viitorul, iar privirea ei mă încuraja să dobor munții. Dedicația făcea o referire la titlul volumului, apoi urma nemuritorul “cu prietenie”, pe care mi l-au scris după aceea zeci de alți scriitori, încât începuse să mi se pară normal ca orice dedicație să se încheie cu aceste cuvinte abuzate, lovite de demență. Unul dintre aceștia a fost Marin Sorescu. Mi-a povestit despre vesta lui kaki, pe care zicea c-a primit-o cadou de la Eliade. Erau anii tulburi, ai dictatorii, așa că nu l-am crezut. Am stat de vorbă vreo două ore, apoi mi-a scris o dedicație scurtă, în care era vorba despre titlul volumului și evident, nelipsitul “cu prietenie”. Ne-am mai întâlnit și după aceea, de multe ori chiar, iar de fiecare dată mi-a  scris același lucru.

Abia târziu, după ce-am scăpat din comunism, am început să dau sens cuvintelor scrise pe o carte. Dar despre asta nu m-ai întrebat.


În general nu cer , însă uneori câteva cuvinte scrise de o persoană pe care o apreciezi îți pot trezi o emoție aparte ori de câte ori le recitești. E ca un soi de întâlnire virtuală cu autorul. Nu știu dacă a fost primul autograf, dar cel oferit de Gyuri Pascu este primul care îmi vine în minte. Parcă presimțeam că nu aș mai fi avut altă ocazie… dar, nu am îndrăznit să i-l cer direct. Era multă lume în librărie și cum mie nu îmi place să mă înghesui, am rugat-o pe prietena cu care venisem la eveniment să ceară un autograf pentru mine pe cartea de poezii abia lansată. Deși Ioan Gyuri Pascu nu mă cunoștea și nici nu ar fi avut de unde să știe scenariul meu a fost ca și când o parte din sufletele noastre s-au întâlnit preț de o clipă. Ceea ce mi-a scris s-a potrivit de minune cu una din dorințele mele cele mai profunde. Am intuit la rândul meu că nu era genul de artist care să mâzgălească aceleași cinci cuvinte pentru toată lumea. Mesajul autografului de la el m-a impresionat cu atât mai mult cu cât a venit de undeva dintr-un colț secret al inimii ale cărei bătăi erau numărate.


(va urma)

 

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.